London Calling - bucuriile simple ale unui oraş -

Acum ceva vreme, o prietenă m-a chestionat în legătură cu planurile mele de concediu: "Unde mergi în vacanţă?". "La Londra." "Londra?!... Dar mai sînt atîtea locuri de văzut!" " îmi răspunde ea cu o mirare vecină cu iritarea. Nu, nu e vorba că Londra ar fi cumva o destinaţie de ocolit. Problema e doar că, în timp ce-aş putea alege din atîtea alte locuri în care n-am mai fost, eu prefer să-mi petrec săptămîna de concediu la Londra, pentru al treilea an la rînd. Mă grăbesc să adaug, în chip de scuză, că e un oraş atît de mare, mai am atîtea de văzut, făcut, gustat şi adulmecat. Ar vrea să mă-nţeleagă, dar din felul în care dă din cap a compătimire îmi dau seama că răspunsul meu nu e o scuză prea bună. Şi, pe undeva, are dreptate. Am mai văzut şi alte oraşe frumoase, dar n-am ţinut cu dinţii de ideea de a le revedea. Şi mi-ar plăcea, desigur. Asta dacă n-ar exista Londra la mijloc. Nu revin doar pentru locurile încă nevizitate; revin, în egală măsură, pentru plăcerea de mă reîntîlni cu cele cunoscute deja. Reparcurg un traseu oarecare şi mă surprind comparînd mental modul în care el îmi apare acum în faţa ochilor, cu primele impresii, mult mai exaltate, dar şi mai naive, de la începuturile mele într-ale Londrei. Astăzi îmi dau seama cît de epuizantă trebuie să-mi fi fost lăcomia uriaşă cu care absorbeam pe atunci orice detaliu, orice fărîmă de peisaj, o frenezie cauzată deopotrivă de temerea că poate nu voi mai găsi ocazia de a reveni, dar şi de înţelegerea imediată a faptului că am de a face cu o namilă de oraş pe care nici nu mai ştiu de unde să-l apuc sau cum să-l fac să-mi încapă, tot, în acel mic sejur de început. Nu m-am blazat deloc, dimpotrivă, de-abia acum simt că mi-am dobîndit micile îndemînări care-mi permit o savurare calmă, pe îndelete, fără pericolul unei buimăceli totale. Ceea ce nu înseamnă că mi-ar fi putut şterge cineva zîmbetul lăbărţat pe faţă în prima zi, cînd, imediat după ce mi-am lăsat bagajele la hotel, am pornit fără şovăială prin oraş, spre St. James’s Park, cel mai plăcut debut al vacanţei mele. Unele lucruri au rămas la fel, cel puţin pentru mine: dacă în România subiectul "starea vremii" nu mă preocupă nici cît negru sub unghie, în Londra mă surprind privind în sus cu speranţa de cer albastru, de cel puţin cîteva ori pe zi. Subiect esenţial, cu care debutează fiecare dimineaţă. În primii doi ani, nişte calcule neinspirate mă aduseseră acolo doar toamna (= ploaie, vînt, frig, cîtă suferinţă!). Acum, n-am avut parte de nici măcar un strop de ploaie, astfel încît mă trezeam rostind de nu ştiu cîte ori pe zi: "Nu-mi vine să cred! Sînt la Londra şi nu plouă!", ca şi cum vremea frumoasă era un cadou aproape nemeritat. Vara aduce mult mai mulţi turişti români, întîlniţi în cele mai variate locuri: la Imperial War Museum sau în Greenwich, la Maritime Museum, pe malurile Tamisei, la Westminster Abbey, pe străzi aiurea. E drept că am întîlnit şi doi conaţionali care au reuşit să-mi provoace indignarea: cu alba-neagra, pe Jubilee Bridge, şi o mulţime de curioşi adunaţi în jur. M-am obişnuit deja şi cu variatele avertismente şi măsuri de securitate implementate, de care te izbeşti cam peste tot: în gări nu există coşuri de gunoi (lipsa lor e compensată de numărul mai mare al celor angajaţi cu curăţenia), iar în mijloacele de transport în comun se poate citi de pe postere: Smile, you’re on camera! sau If you see or hear anything suspicious, tell our staff or the police immediately, ca parte a unei campanii cu sloganul Trust your senses. Totuşi, unele te implică ceva mai mult, riscînd să-ţi mai ciuntească din relaxarea estivală: la castelul Windsor, vizita debutează destul de inhibant, cu un control de securitate "airport-style" (în toată regula!), cel mai probabil din cauză că este una dintre reşedinţele oficiale ale Monarhiei. Mult mai mult decît castelul în sine, mi-au plăcut cele două localităţi: Windsor şi, peste Tamisa, Eton (şi faimosul colegiu), cu străduţe impregnate de atmosfera cochetă de vacanţă, pline de turişti, dar fără trepidaţia metropolei din apropiere. Iar în Londra, cel mai la îndemînă mod de-a te sustrage agitaţiei străzilor rămîn tot parcurile " de fapt, pe vreme bună, orice petic de iarbă e valorificat instantaneu: se mănîncă, se citeşte pe iarbă ori se zace pur şi simplu. Nu ştiu cum se face, dar în singurul parc "mare" din Cluj n-am simţit niciodată imboldul să mă trîntesc pe jos (printre pietre, crengi uscate şi tot soiul de ambalaje). Un loc favorit rămîne şi azi, ca-n prima zi, Gara Victoria " de fapt, şi pub-ul din faţa ei, de unde, cu o bere în faţă, o ţin sub vizor, cu vacarmul şi vînzoleala ei pestriţă. Pe frontispiciul patinat al clădirii, o simplă inscripţie " London Victoria Station, reuşeşte de fiecare dată să-mi procure acelaşi fior de emoţie, pe care n-ar putea să mi-l întreacă nimic (da, Londra poate oricînd să-mi ofere asemenea bucurii simple, oricît de mărunte ar putea părea ele unui ochi profan!). Cu atît mai multă plăcere am citit recent romanul lui Paul Bailey, Unchiul Rudolf (Editura Humanitas, în traducerea lui Marius Chivu), încercînd apoi să mi-l imaginez pe Andrei/Andrew, stînd pe peronul Gării Victoria şi momentul acela, o dimineaţă, devenind apoi punctul de început al unei alte vieţi. Nu ştiu ce i-aş putea răspunde prietenei mele la anul, dar de Londra nici nu mă gîndesc să mă despart atît de repede, cînd de-abia începem să ne cunoaştem mai bine: la urma urmei, mi-au mai rămas două lire pe Oyster card (pentru transportul în comun), deci oricum n-am de ales. Loreley Petroiu este absolventă a Facultăţii de Studii Europene din cadrul Universităţii "Babeş-Bolyai" din Cluj; în prezent, web designer.