Literatură despre tortură
Tîrgul de Carte de la Leipzig este probabil cel mai important eveniment literar al primăverii. Nu este cel mai mare – Salon du Livre, care începe anul acesta exact în aceeaşi zi ca Buchmesse, e cu mult mai amplu. Însă, spre deosebire de cel de la Paris, acesta e centrat pe autori şi pe descoperirea noilor tendinţe. Peste o sută şaizeci de mii de vizitatori sînt aşteptaţi zilele acestea la tîrgul de carte şi la festivalul Leipzig liest (Leipzig citeşte). Nu este nici o exagerare; timp de cîteva zile se citeşte chiar peste tot: pe culoarele tîrgului de carte, în pieţe, în tramvaie, în cafenele, ba chiar şi în saloanele de coafură. În oraş sînt peste 300 de scene pe care vor evolua scriitorii invitaţi, în total au fost programate în jur de două mii de evenimente. De fapt, toată Germania citeşte, căci Tîrgul de Carte de la Leipzig e urmărit, peste tot, cu sufletul la gură. Posturile publice oferă zilnic, la finalul ştirilor, un buletin special despre Leipzig, şi toate ziarele serioase – naţionale sau regionale – au pregătit suplimente literare consistente şi interviuri cu vedetele literare.
Presa culturală a descoperit printre apariţiile editoriale recente o temă recurentă: munca la birou. „A devenit aproape o tendinţă şi, probabil, critica literară va trebui să inventeze un termen pentru cărţile astea care, dacă or să se înmulţească, vor face un sub-gen.“
Birourile ar fi nişte spaţii carcerale, ba chiar locuri de tortură. Imperativul profitului îi transformă pe angajaţi în prizonieri ai ţintelor economice: birourile sînt tot mai mici (căci terenul şi construcţia costă), calculatoarele sînt permanent monitorizate pentru ca activitatea angajaţilor să poată fi verificată, angajaţii înşişi sînt supuşi unui program riguros şi unor reguli stricte. Sub aparenţa luxului – mobilier ergonomic, lumină prietenoasă, computere moderne, aer condiţionat etc. – se construiesc, de fapt, nişte celule. Prizonierii se torturează reciproc în şedinţe şi sesiuni de planificare şi evaluare. Tortura subtilă de acum are denumiri şi metode proprii: mobbing, optimizare, implementare, coaching, rating, burnout. E un infern din care nu poţi evada nici măcar prin literatură – notează Frankfurter Allgemeine Zeitung. Cotidianul german publică o cronică consistentă pe marginea cărţilor recente care abordează această dimensiune a realităţii. Cărţile de acum sînt pline de controlori, reprezentanţi de asigurări, contabili şi, în general, oameni obsedaţi de munca lor.
Două dintre romanele nominalizate la Premiul Tîrgului de Carte de la Leipzig descriu această lume. În romanul Das Jahr, in dem ich aufhörte, mir Sorgen zu machen, und anfing zu träumen („Anul în care am încetat să-mi mai fac griji şi-am început să visez“), de Thomas von Steinaecker, e vorba despre restructurarea unei companii şi concedierea reprezentantei de asigurări. Iar în romanul Im Kasten („În cutie“) al lui Jens Sparschuh, apare un personaj – angajat al unei firme de contabilitate – care e pus în cămaşă de forţă, la birou.
Christoph Bartmann, directorul Institutului Goethe de la New York, a publicat un eseu despre Leben im Büro („Viaţa la birou“). Cartea începe cu agenda unei zile obişnuite de lucru şi analizează raporturile dintre angajaţi. Autorul se consideră „angajat din pasiune“. Dar concluzia e zdrobitoare: munca dezumanizează. În fine, Alain de Botton poposeşte în volumul lui de reportaje intitulat Freuden und Mühen der Arbeit („Bucuriile şi caznele muncii“), într-un birou de evaluare economică.
Nu e nimic paradoxal în această preocupare a scriitorilor pentru „privarea de libertate prin muncă“. Tocmai în perioade de criză economică, angajaţii, cărora li se cere mai mult şi li se dă mai puţin, sînt mai frustraţi. Cei mai mulţi dintre autorii pomeniţi scriu despre propria lor experienţă, ei transformă realitatea în ficţiune. Un inspector de muncă le-ar spune că s-au reprofilat. S-au că şi-au optimizat activitatea.