Lauren Groff, Matrix, traducere din engleză de Brîndușa Cotea, Curtea Veche Publishing, 2023 - fragment -

LAUREN GROFF este autoarea a patru romane și a două volume de povestiri. A fost recompensată pentru opera ei cu premiile literare The Story Prize, ABA Indies’ Choice Award și Grand Prix de l’Héroïne, fiind de asemenea nominalizată de trei ori pentru National Book Award for Fiction și de două ori pentru Kirkus Prize. Are un masterat în ficțiune obținut la Universitatea Wisconsin–Madison. Operele ei au fost traduse în peste treizeci de limbi, iar cel mai recent roman al ei este Matrix. Locuiește împreună cu soțul și cei doi copii în Gainesville, Florida.

Dorință mascată de putere sau devotament sincer față de aproape? Aceasta e doar una dintre întrebările pe care le pune în lumină romanul lui Groff. Marie, o bastardă la curtea regală franceză, e trimisă la vîrsta de șaptesprezece ani să se ocupe în Anglia de o mănăstire aflată în paragină. Odată devenită stareță, Marie (viitoarea poetă faimoasă pentru laiurile sale) o reconstruiește din temelii: dintr-un loc stăpînit de foamete și boală, abația ajunge să le ofere siguranță și prosperitate măicuțelor. Un scut în fața oricăror adversități, mănăstirea devine un spațiu aproape utopic, stîrnind vîlvă și stupoare. Inspirată de viziunile pe care le are cu fecioara Maria, stareța își cultivă însă nestingherită propriile ambiții, căutînd, totodată, un sens măreț în existența ei și a surorilor sale.

Eroina cu inteligență ascuțită și spirit întreprinzător, meditația asupra credinței religioase, asupra sacralității și senzualității fac din captivantul roman al lui Lauren Groff o lectură de actualitate. 

Citate: 

Un roman inspirator, care arată puterea pe care o exercită femeile indiferent de epocă.

National Public Radio

O reinterpretare electrizantă, tulburătoare, de neuitat.

Oprah

Un roman unic, care emană vigoare și îndrăzneală. Viața lui Marie de France este reimaginată cu succes într-un roman modern despre ambiția și creativitatea femeilor.

The Guardian

Odată ce deschizi această carte, ești absorbit cu totul, nimic în jur nu mai contează.

Sarah Jessica Parker

În loc să rescrie istoria medievală, Groff ne schimbă perspectiva asupra acesteia.

Harvard Review

Captivant și sfredelitor. O electrizantă operă de ficțiune istorică.

Time Magazine

Putere, gen, dorință, control... noțiuni la fel de relevante astăzi, aici, ca și în secolul al XII-lea, pe coridoarele întunecoase ale unei mănăstiri engleze.

Observer

Fragment:

1.

Marie se află pe cîmpuri la apus.

Și acestea sînt semănate cu secară de iarnă.

Este 1188 și stareța Emme a murit de puțină vreme, după boala îndelungată. Marie a fost făcută stareță în locul lăsat liber de Emme. O cutie plină cu bile albe de argilă pentru alegeri și o singură bilă neagră printre ele, și Goda acoperindu-și chipul cu mîneca cînd s-a făcut anunțul. Zile la rînd, ajutoarea priorei a muls animalele cu asprime, făcîndu-le să geamă, pînă cînd găleata i-a fost luată cu grijă și maica a fost condusă în vie să se plimbe înainte și înapoi de-a lungul întinselor rînduri, pe fiecare dintre ele cîntînd domol un întreg Magnificat. Cînd a ajuns la ultimul, s-a oprit din plîns și și-a revenit, chiar dacă mai umilă, chiar dacă își șoptea regretele în urechile calde ale animalelor. Confidente blînde, acestea clipesc și iartă; nicio penitență.

Apoi a urmat fastuoasa consacrare a lui Marie ca stareță. O cheltuială colosală, căci erau atît de multe de sărbătorit, pentru a arăta bogăția și puterea abației, mai întîi în orașul de pe lîngă catedrală și apoi din nou, în privat, pentru femeile sale, măicuțele și servitoarele abației. Marie a oftat în sinea sa, cîntărind suma necesară pentru toți iezii, toate lebedele, livrele de mirodenii și butoaiele de vin trebuincioase. Din fericire, a avut timp îndeajuns ca să pună bani deoparte pe durata bolii lui Emme.

După ce au văzut cheltuiala, superiorii diecezani s-au arătat totuși nemulțumiți, chiar înfuriindu-se atunci cînd au observat consumul excesiv din vinul lor. S-au înțeles în șoaptă să scotocească abația în căutare de bogății ascunse pe care să le împartă în alte părți. Aceasta fusese prima sa acțiune în calitate de stareță și Marie deja greșise grav. A condus festivitățile cu zîmbetul pe buze, însă pătrunsă de o adiere rece.

După ce s-au încheiat festivitățile și după ce noaptea s-a așternut ușor peste abație, Ruth, care fusese și ea novice în același timp cu stareța, a sărutat-o pe Marie și i-a spus, Marie, prietena mea, astăzi ai radiat. Ai avut o strălucire divină.

Îmi pare rău, Ruthie. De acum înainte va trebui să-mi zici Mamă, i-a replicat aceasta, și amîndouă au izbucnit în rîs.

Pînă să fie aleasă stareță, fierbințeala de la sfîrșitul menstrelor se retrăsese deja din ea. Acum blestemul Evei nu o mai apasă. Cînd sîngele s-a oprit, cuțitele care se răsuciseră în ea încă de cînd împlinise paisprezece ani au dispărut în sfîrșit din pîntecul ei.

În schimb, capătă o claritate rece, nesfîrșită.

Acum vede mult în depărtare. Vede adînc în timp.

 Va scrie despre prima ei viziune măreață, cutremurătoare, mai tîrziu, într-o carte doar a ei, ascunsă de ochii celorlalte măicuțe. În carte va descrie limpede toate cele întîmplate.

Nu mai e mult pînă la Vecernie. Crepusculul se lasă deasupra dealurilor, soarele asfințește în șerpuiri de aur și umbre. În spatele său, abația este mică și albă în această ultimă vîlvătaie. Rîndunicile se agită desenînd arcuri pe cer.

Pe lîngă căruțe, șerbele cîntă un cîntec senzual atît de vechi, încît cuvintele nu îi sună englezești lui Marie; și, cu toate că nu ar trebui să asculte asemenea obscenități lumești, zecile de măicuțe voinice ascultă zîmbind pe jumătate, cu corpurile aplecate, cu veșmintele cernite care cad ca niște umbre pe cîmpuri și coasele care șuieră ritmul cîntecului.

Marie se înfioară.

Iar în răstimpul unei expirații, întreaga lume amuțește.

Și atunci, în toată imensitatea sa, lumea își întoarce atenția cu toată forța asupra lui Marie.

Un fulger îi scapără în vîrfurile degetelor. Mai iute decît o suflare îi trece prin mîini, prin carnea brațelor, îi străbate organele interne, sexul, pielea și i se oprește, zimțat și dogoritor, în gît. Culori fermecătoare înfloresc pe cerul de deasupra pădurilor. Un tunet cutremură pămîntul de sub picioarele lui Marie, iar cerul se spintecă. În acea spintecătură stareța vede o femeie zămislită din măreția tuturor orașelor lumii adunate laolaltă, o femeie înveșmîntată în strălucire.

Iar pe capul femeii se află o coroană de stele. Astfel, Marie știe că aceasta este Fecioara Maria, al cărei chip e ascuns de sclipirea a doisprezece sori.

Fecioara ține în mînă un mugure sîngeriu de trandafir. Din marea înălțime, lasă trandafirul să cadă peste pădurea aflată la picioarele ei, iar trandafirul înflorește plesnind din mugurele său și, la fel de repede, se împrăștie. Petalele sînt purtate de vînt și fiecare petală delicată culcă la pămînt copacii falnici din pădure, desenînd o formă. Iar Marie simte forma aceea în degetele ei, de parcă ea însăși ar trasa-o cu mîna și știe că e un labirint; iar în inima labirintului vede o floare galbenă de drobiță, care are pe tulpina ei zveltă o lună plină, strălucitoare.

Apoi, cu o mînă, Fecioara își înlătură vălul de strălucire de pe chip, iar Marie poate acum să o privească direct pe Maica Binecuvîntată; aceasta are chipul propriei sale mame, atît de tînără și radiind iubire. Marie cade în genunchi.

În cele din urmă, Fecioara se acoperă la loc în strălucire și pășește înapoi prin spintecătura ca o rană din cer.

Apoi cerul se vindecă și își recapătă nuanța obișnuită de albastru închis.

Ziua răspîndește lumină. Marie își vine în fire, îngenuncheată pe pămînt și înconjurată de fiicele sale.

Dintre acestea se ridică o voce care spune că stareța este bătrînă și că a avut un moment de rătăcire; dar alta răspunde mînioasă că stareța nu are decît patruzeci și șapte de ani și e puternică, copilă nătîngă, are cumva probleme la ochi și nu vede că stareța a avut o revelație divină?

Marie deschide ochii și le zîmbește fiicelor sale care amuțesc în fața forței și strălucirii cu care a înzestrat-o Fecioara Maria. Simte pe pielea ei cît de uimite sînt.

Le spune că se simte bine. Că se simte într-adevăr foarte, foarte bine.

Clopotul pentru Vecernie răsună în depărtare. Marie le trimite pe măicuțe acasă, iar șerbele se întorc cu căruțele și juncile în hambar. Stareța își ridică poalele veșmîntului și aleargă iute și cu putere pe cîmpuri, în ciuda siluetei ei foarte mari. Traversează livezile, urcă în camerele ei și, deși bucătăreasa încearcă să-i pună o întrebare legată de cină, Marie nu se opreș- te. Se așază la pupitru și își consemnează viziunea în întregime. Abia după ce a recreat cu cerneală pe pergament toate cele văzute poate cu adevărat să înțeleagă întîmplarea, scrie ea în cărticică.

Viziunile nu sînt complete pînă ce nu au fost așternute pe hîrtie, pînă ce nu au fost privite de la depărtare și nu au fost întoarse pe o parte și pe alta.

În lume, înțelege ea, rătăcesc bestiile apocalipsei, care își lasă urmele întunecate de fum și pîrjolire pe pămînt. Căderea Ierusalimului va aduce căderea întregii lumi creștine. Credincioșii vor fi masacrați, siluiți și înrobiți. Evreii de pe pămînturile creștine vor fi învinuiți și închiși în casele lor, arși pe rug și uciși fără milă; femei și copii vor fi îngropați de vii. Foamete, cuceriri, cutremure, incendii și leșuri risipite pe cîmpii. Un nor funest s-a așternut deasupra capetelor de peste tot din lume și întunecă aerul chiar și aici, unde se află ele. Este de datoria lui Marie ca Mamă pentru fiicele ei să izgonească pînă și vederea norului de pe aceste meleaguri.

Iar prin viziunea care i-a fost oferită sub forma unui dar strălucitor, Fecioara i-a arătat lui Marie cum să-și ferească fiicele de influențele lumești.

Întrucît Marie, în rolul său de stareță, este ea însăși floarea de drobiță care crește prin abație și numai puterea ei o menține în picioare.

Credința fiicelor sale este cea care strălucește ca luna, singura lumină de pe cerul tot mai întunecat.

 Cu trandafirul, Fecioara a făcut un labirint în pădurile din jurul abației, pentru a-i arăta stareței că și ea trebuie să facă același lucru.

Trebuie să construiască un labirint.

Abația s-a aflat dintotdeauna la un sfert de zi distanță de oraș. Însă dacă de jur împrejurul ei s-ar construi un labirint cu un pasaj secret, un drum atît de complicat, încît să-i descurajeze pe toți, mai puțin pe cei mai hotărîți vizitatori, atunci Marie și-ar putea ține fiicele departe de lumea corupătoare.

Acest loc nu s-ar mai afla sub nicio altă autoritate în afară de autoritatea lui Marie.

Iar ele ar putea continua să trăiască pe această bucată de pămînt pe care abația s-a aflat dintotdeauna și fiicele sale ar fi astfel izolate, ocrotite, în siguranță. Vor fi autonome, indepen- dente. Vor crea o insulă de femei.

2.

În toiul nopții, Marie le cheamă pe cele mai pricepute patru fiice ale sale.

Noua prioră Tilde, agitată și meticuloasă, cu chipul dulce și speriat al unui pîrș. Oh, cum îl iubește pe Dumnezeu această fată, este însetată de Dumnezeu, crede în bunătatea tuturor lucrurilor cu un soi de simplitate riguroasă. O asemenea simplitate și putere de înțelegere în această lume complexă cere un grad înalt de inteligență, crede Marie. O invidiază pe fată, o admiră.

Și tînăra și sîrguincioasa soră Asta, a cărei minte e clară și mecanică, înțelegînd în profunzime mersul lucrurilor, care pășește cu o aplecare periculoasă înainte, de parcă ar fi nerăbdătoare să ajungă degrabă acolo unde și-a propus, ale cărei maniere la masă sînt atît de înfiorătoare, încît e ca o penitență să stai așezată în fața ei.

Și sora Ruth, care a fost novice în același timp cu Marie și a cărei minte este deschisă și ascuțită.

 În cele din urmă, Wulfhild, executoarea judecătorească a abației, trezită din somn în casa ei foarte frumoasă din oraș, unde le are pe cele patru copile ale ei, istețe și puternice.

Tîrziu în noapte, reușesc să se strîngă toate în camerele lui Marie. Bucătăreasa le aduce brînză, pîine și plăcinte cu fructe și vin dulce venit tocmai din Burgundia. La vederea bucatelor, femeile regretă mai puțin somnul pierdut.

Apoi Marie se ridică, uriașă, lîngă foc. Ruth gîndește că aceasta strălucește cu o lumină care nu e de la flăcări. Stareța le povestește pe îndelete viziunea pe care a avut-o pe cîmp în acea zi și apoi le prezintă planul ei.

Priora Tilde își pleacă impresionată capul, nu opune rezistență; îi este teamă de Marie, ce iute i se învîrte mintea, iar acum vede cum răzbate prin superioara sa lumina primită de la Fecioară.

Pentru sora Asta, provocarea pe care o aduce o acțiune de asemenea proporții este incitantă, e o problemă de rezolvat, iar chipul său mic și ascuțit se înroșește de entuziasm. Face cîteva calcule rapide și spune că proiectul ar putea fi realizat în doi ani, dacă sînt folosite toate brațele care nu trebuie să se ocupe de funcționarea abației și dacă o să cumpere zece junci infertile sau cai de tracțiune care să care crengile tăiate pînă la grămezile aprinse.

În mintea surorii Ruth, îndoiala cufundă totul într-o liniște profundă. Simte fiori reci și tremură. Dar apoi își înfrînge tulburarea gîndindu-se la Marie așa cum o cunoscuse pe vremea cînd era novice, în primele luni de la sosirea ei la abație: o uriașă sprintenă, numai piele și os, tăcută în tristețea ei. Se gîndește cum, în cei treizeci de ani care s-au scurs de la acea zi fatidică, abația a crescut în prosperitate și confort, de la douăzeci de măicuțe flămînde la aproape o sută de măicuțe și zeci de servitoare și aproape la fel de multe șerbe care locuiesc în căsuțele lor împreună cu copiii lor. Și toate aceste amintiri, toată însemnătatea copleșitoare a recunoștinței pe care măicuțele i-o datorează lui Marie, cei treizeci de ani de cîrmuire și geniul de care stareța a dat dovadă în dirijarea afacerilor abației, toate acestea îi trec prin minte surorii Ruth. Într-un sfîrșit, se gîndește că labirintul ar fi cu neputință, cît de stupidă ar părea această idee dacă ar veni din partea oricui altcuiva în afară de Fecioara Maria, prin receptaculul său uriaș și de neclintit, și anume stareța Marie; în cele din urmă, ajunge să înțeleagă că voința lui Marie e mai puternică decît orice imposibilitate de ordin practic și că se va împlini chiar dacă Ruth se împotrivește. Își lasă capul în jos, se roagă, îl ridică și spune „da“, deși glasul său șovăie cu îngrijorare în momentul în care își anunță votul. Numai Wulfhild se opune planului stareței. S-au împlinit doisprezece ani de cînd a devenit executoarea judecătorească a abației, în costumația ei ciudată alcătuită din tunică și fustă de piele, ambele lucioase de la seul cu care le unge pentru a le face impermeabile. Este o femeie brunetă, cu pielea arsă de soare, care lasă impresia că reușește să-și țină sub control tumultul sufletesc doar prin puterea voinței. E mai scundă decît Marie, însă, asemenea ei, are un soi de autoritate înnăscută pe umerii trași înapoi. Atunci cînd se încruntă, frumusețea pomeților ei înalți și a genelor lungi se transformă brusc în severitate.

Această Wulfhild, cu o coloană vertebrală puternică, este cea care se ridică acum și îi spune stareței „nu“.

E un plan nebunesc, continuă ea. Este sortit eșecului.

Marie clipește încet, iar celelalte femei din încăpere își țin respirația. Stareța repetă „nu“, fără emoție.

 Wulfhild spune că abia au reușit să economisească îndeajuns pentru stăreție, ea însăși le-a dat acordul muncitorilor să înceapă să extragă piatra din carierele din care e tăiată toată piatra abației, ar fi absurd să se oprească acum. Le va lua încă zece ani să pună destui bani deoparte.

Marie o întreabă foarte încet pe Wulfhild dacă o iubește. Aceasta îi răspunde că o iubește atît de mult, încît îndrăznește să-i spună stareței atunci cînd e de părere că greșește și că nu toate femeile din cameră se pot mîndri cu o asemenea sinceritate atunci cînd Marie își poartă chipul de ucigașă, ca acum. Însă stareța nu o sperie, nu pe ea, pe Wulfhild.

Cînd de fapt este clar, după iuțeala cu care îi zvîcnește pulsul în gît, că stareța o sperie și pe Wulfhild.

Tăcerea se prelungește, cumplită.

Cu o voce atît de joasă, încît toate femeile se apleacă înainte ca s-o poată auzi, Marie spune că, atunci cînd Wulfhild vorbește, o face cu vocea autorității lui Marie, pe care ea nu a făcut decît să i-o împrumute executoarei judecătorești. Dar stareța vorbește cu autoritatea Fecioarei Maria, care i-a oferit o viziune măreață chiar în acea zi.

Cu siguranță, continuă ea, Wulfhild nu ar îndrăzni s-o contrazică pe Fecioara Maria.

Și astfel, opoziția executoarei este nesocotită. Aceasta oftează. Se resemnează cu starea de fapt. Cu o privire arzătoare, se apleacă peste masa pe care Asta, entuziasmată, a început deja să schițeze planuri.