Laos – Luang Prabang cel şic şi Vang Vieng cel trippy
„Cel mai frumos oraş din Asia de sud-est“, îmi spune o prietenă despre Luang Prabang, înainte să merg în Laos.
Luang Prabang, fosta capitală a Laosului (în 1975 s-a mutat la Vientiane, un oraş considerabil mai neinteresant), aflat în patrimoniul UNESCO, e Asia aia din reviste. Acolo vezi cel mai bine faptul că Laosul a fost colonie franceză, oraşul îmbinînd, în cel mai zen şi artistic mod cu putinţă, exotismul asiatic cu chic-ul european. E o linişte nefirească în Luang Prabang, de parcă oraşul visează într-o dulce amorţeală, o oază pentru călătorul venit, după agitaţia oricărui alt loc din zonă.
Curat, cu un farmec ce respiră prin toţi porii caselor tradiţionale îngrijite, cu flori la fereastră, al templelor aurii şi cu mozaicuri sau murale cu viaţa lui Buddha, al dealurilor şi naturii luxuriante chiar din interiorul oraşului, al legendarului Mekong care străbate oraşul, Luang Prabang-ul are un je ne sais quoi care te face să vrei să îmbătrîneşti acolo. Iar vilele chic, cu o arhitectură francez-laoţiană, ascund restaurante perfecte să te hrănească pînă la respectiva bătrîneţe. În Luang Prabang ai timp să respiri, se schimbă ritmul, mergi încet şi-i savurezi frumuseţea, nu faci atît de multe lucruri ca în alte oraşe asiatice şi, cumva, locul nu-ţi permite să mai fugi. Stai mai bine la o cafea lungă, la una dintre terasele de pe malul rîului, te uiţi la munţii din zare şi te gîndeşti cît de simple sînt, uneori, lucrurile.
Dimineaţa, la ora 6, sute de călugări budişti umplu străzile oraşului. Cu un coşuleţ în mînă, călugării primesc orez de la localnici. Le-am văzut pe gazdele noastre – de cu seară pregăteau cu grijă mîncarea pe care urmau să o dăruiască a doua zi călugărilor. Ne-au spus că, din cauza unor incidente neplăcute, cu hrană necorespunzătoare, e preferabil ca turiştii să participe doar ca spectatori. Aşa că, dimineaţă de dimineaţă, străini cu ochii încă lipiţi de somn aleargă bezmetici pe străzile Luang Prabang-ului, să prindă cel mai bun cadru din procesiunea robelor portocalii.
200 de kilometri mai încolo, pe o cu totul altă planetă, se află Vang Vieng. Pînă în 2013, Vang Vieng era un fel de Vama Veche – nivelul următor. Ireal că un astfel de loc exista într-o ţară comunistă. Cîteva străduţe de pămînt, un rîu al pierzaniei şi multe cîrciumi cu filme – asta înseamnă Vang Vieng. Să explic. Sătucul pierdut între munţii calcaroşi care iau forme surprinzătoare, printre lagunele cu apă turcoaz, pădurile bogate şi peşterile ascunse, era un paradis al distracţiei. Primul motiv era legat de lejeritatea cu care drogurile erau prezente în meniurile alternative ale fiecărei cîrciumi (unde, suprarealist, se dădeau în reluare încontinuu, pe cîte un TV mic, aceleaşi episoade din Friends sau Family Guy). La tot pasul, dădeai peste tineri din toate colţurile planetei, privind fix într-un punct, rîzînd necontrolat sau mişcîndu-se haotic, după o logică numai de ei ştiută.
Al doilea motiv era legat de tubing, o activitate „socio-recreaţională“ prin care luai o anvelopă de dimensiuni mari, te duceai cîţiva kilometri în sus pe rîu, te aşezai în ea şi pluteai fericit pînă înapoi în sat, traversînd un peisaj superb, de munţi calcaroşi dantelaţi. Oricît de idilic ar părea, totul era condimentant în exces cu zeci de baruri, de-o parte şi de alta a rîului, unde aveau loc petreceri nebune. Un angajat al barului îţi arunca o sfoară şi te trăgea la mal, îţi lăsau tube-ul la intrare, beai, dansai, eventual luai şi un magic cocktail, pentru ca apoi să te urci din nou pe colac şi să pluteşti cîţiva metri mai încolo, la barul următor. Seara, toată lumea se dădea jos clătinîndu-se din tube-uri şi se îndrepta spre barurile din sat, unde o lua de la capăt. Măsurile de siguranţă sau orice fel de reglementare erau practic inexistente, aşa că accidentele nu erau rare (în 2011, au murit acolo 27 de turişti) iar excesele erau imposibil de controlat. Scria într-un ziar că, dacă lumea ar fi condusă de adolescenţi, ea ar arăta fix ca Vang Vieng-ul.
Oricît de amuzantă era o vizită acolo, astfel de atmosferă nu făcea, bineînţeles, prea bine comunităţii locale. În 2013, statul a decis să închidă barurile de pe rîu, să le controleze pe cele din oraş de magic shakes şi să impună reguli mult mai stricte celor care vin acolo. Petrecerea s-a terminat în Vang Vieng, numărul de turişti a scăzut dramatic şi comunitatea îşi reia încet-încet obiceiurile de dinainte de afluxul masiv de străini beţi sau drogaţi de pe drumurile lor de pămînt.
Mai puţin cunoscut şi vizitat ca vecinii lui – Thailanda, Vietnam sau Cambodgia –, Laosul cu siguranţă merită o oprire. Este, aşa cum spune şi sloganul lor, „pur şi simplu frumos“.
Foto: C. Foarfă