Lansare Humanitas: „Acul de aur și ochii Glorianei”, noul roman al lui Radu Paraschivescu

Joi, 27 mai, ora 19:30, vă invităm la o întîlnire online & live cu Radu Paraschivescu și Cătălin Striblea despre Acul de aur și ochii Glorianei, un roman de aventuri din Italia sfîrşitului de secol XVI, o poveste care porneşte din inima Umbriei şi se ramifică spre Roma şi Londra, spre urzelile palatului papal de la Quirinale şi tronul Angliei elisabetane.

Evenimentul va fi difuzat live pe pagina de Facebook Humanitas si pe canalul YouTube Humanitas. Înregistrările video și audio vor fi ulterior disponibile pe canalele YouTube Humanitas și SoundCloud Humanitas.

Acul de aur și ochii Glorianei este un roman de aventuri şi un posibil argument în sprijinul ideii că istoria constă într-o suită de versiuni. Sîntem la sfîrşitul secolului XVI, cînd lumea îşi păstrează relieful moştenit din alte vremuri: înşelătorii şi alianţe, cuceriri şi conspiraţii, excese şi duşmănii. Răzbunarea e monedă forte, iar trădarea, un tic fără frontiere. Pe scaunul papal de la Quirinale stă Clement VIII, în timp ce tronul Angliei e ocupat de Elisabeta I. Departe de ei, într-un sat ascuns în pădurile Umbriei, fraţii Durante şi Cesare Scacchi nu bănuiesc ce le rezervă destinul. Dacă Fulvia, ghicitoarea din ţinut, le-ar spune că vor ajunge oculişti reputaţi, i-ar rîde în nas sau ar crede-o nebună. Şi totuşi, chiar asta se întîmplă. Destinul e atît de pus pe şotii, încît Durante Scacchi, fratele cel mare, devine medicul personal al papei. În ce-l priveşte pe Cesare, fratele cel mic, el e escortat la Londra, unde trebuie s-o opereze de cataractă pe Gloriana, aşa cum îi spun supuşii reginei Elisabeta. Din Val Castoriana la Roma şi de acolo la Londra, cu o incursiune prin Normandia, fraţii Scacchi scriu o cronică plină de neprevăzut, în care sublimul şi oroarea trăiesc împreună.

Însă Acul de aur și ochii Glorianei nu e doar o poveste despre ciumă şi pedeapsă, în care trebuie să-i dăm lui Cesare ce e al lui Cesare. Romanul lui Radu Paraschivescu, în care se insinuează Richard Burbage sau umbrele lui Ann de Boleyn, William Shakespeare şi Caravaggio, e poate în primul rînd un omagiu adus ochiului, vederii şi culorilor.

„Acul de aur și ochii Glorianei trebuia să deschidă o carte de povestiri. Numai că – am aflat și eu – socoteala din minte nu se potrivește cu cea din timpul scrisului. Și al cercetării – căci, da, a fost nevoie să consult diverse surse și documente privind istoria de altădată a Umbriei și a Angliei elisabetane. Pe măsură ce ramificam trama și descopeream întâmplări și amănunte care meritau luate în calcul, îmi dădeam seama că rama unei povestiri ar fi prea îngustă pentru aventura lui Cesare Scacchi și a celor din jurul lui, fie ei umbrieni, romani, francezi sau englezi. Fie ei măcelari, diplomați, mesageri, amante, interpreți, medici, curteni, papi sau regine. Era nevoie de mai mult. Era nevoie de un roman. Cu atât mai mult cu cât mi se făcuse dor de scris un roman, mai cu seamă că de la ultimul se împlinesc mâine-poimâine nouă ani.“ (Radu Paraschivescu)

Acul de aur și ochii Glorianei (fragment)

Pedeapsă pentru rătăciţi

Înainte să ajungă Cesare Scacchi, la porţile Angliei bătuse ciuma. Luase mii de suflete pe coasă, spînzurase pînză neagră la case, lăsase mame fără copii şi neveste fără bărbaţi. Cei care ştiau să citească îşi aminteau de molima care răvăşise lumea cam cu două sute cincizeci de ani mai devreme şi pustiise oraşe întregi din Anglia, de la Dorset la Londra, unde puţini oameni scăpaseră teferi şi unde, dacă totuşi te‑ai fi furişat de sub aripa bolii, te‑ar fi răpus duhoarea. Se vorbise şi se scrisese atunci de marinarii italieni întorşi din Crimeea, care veniseră cu boala de la răsărit şi o risipiseră pretutindeni. Se mai vorbise şi se scrisese despre un fel de purice adus de şobolani, dar şi de cîteva zeci de oameni din ţinuturile Gasconiei. Iar pe urmă se vorbise şi se scrisese, în sfîrşit, despre cei pe care lumea îi arăta cu degetul la fiecare năpastă fără noimă şi fără leac: evreii. Prigonirea lor, pornită de creştini în numele iubirii de semeni, vezi Doamne, îi izgonise de pe lumea asta la fel de crud cum ar fi făcut‑o ciuma. Se ştia pînă dincolo de mare că Florenţa fusese părăsită de mulţi dintre cei care găsiseră puterea să plece şi pe care nu‑i mai ţinea nimic în loc. Cei rămaşi petrecuseră ore în şir arzîndu‑şi morţii sau deşertîndu‑i laolaltă în gropi mari, peste care turnaseră var. Se ştia că tot aşa ceva se petrecuse şi la Londra, unde obiceiului de‑a închiria case sau încăperi i se pusese cruce grabnic.

Moartea neagră nu avusese nevoie de odihnă şi nu cunoscuse îndurarea. Secerase după cum îi venise pofta. Zeci, sute, mii, sute de mii. Doctorii încercaseră împotriviri nevolnice: lăsat de sînge, crestări ale pielii, ierburi şi fierturi. În zadar. Cu fălcile căscate, ciuma se năpustise ca o fiară nesătulă. Nu ajuta pe nimeni să dea foc hainelor purtate pe afară şi să se ferece în casă, cu ferestrele bătute în scînduri şi opaiţul stins. Molima îl găsea pînă la urmă. Nici hotărîrile stăpînirii de a‑i rupe pe bolnavi de ceilalţi şi de a‑i ţine laolaltă în locuri uitate de lume nu folosiseră la nimic. Molima fugea mai repede decît oamenii şi‑i strivea sub răsuflarea ei de pucioasă.

Se prelinge printre noi

O stafie de noroi.

Ne sugrumă şi ne‑neacă,

După voia ei ne joacă,

scrisese un bard galez care îşi pierduse în cîteva luni tot ce avusese mai scump în viaţă: nevasta şi doi copii. „E aici, o simţim ca pe un veşmînt puturos, rămîne cu noi, nu se dă dusă şi ne umple nările aidoma unui fum cernit“ – îi răspunsese altcineva dintr‑un colţ al Franţei.

Şase ani ţinuse molima înainte să se risipească şi să lase viaţa să meargă mai departe, cu bunele şi relele ei, cu sărbători şi hoţii, cu furtişaguri şi pomeni, cu arşiţă şi ger, cu lumina verii şi întunericul nopţii fără stele. Şase ani în care, după ce se ascunseseră între dealurile Toscanei şi lîngă albia Loarei, în pîcla Angliei şi în delta Ronului, oamenii se întorseseră la rosturi. La început cu sfială, apoi prinzînd curaj unul de la altul. Şi abia după ce îşi dăduseră seama că moartea îi făcuse şi pe ei să împrăştie moarte li se luminase mintea şi li se arătase adevărul de pe urmă: nu evreii fuseseră de vină pentru urgie. Nu fusese, la drept vorbind, vina nimănui. Ci numai şi numai pedeapsa lui Dumnezeu, nimic altceva.

***

Radu PARASCHIVESCU (n. 1960, Bucureşti) trăieşte în Balta Albă şi se visează la Roma. E mefient faţă de avioane, reptile şi sfaturile medicilor. Croieşte articole pentru ziare şi reviste, traduce romane, se ocupă cu hermeneutica ofsaidului în emisiuni de analiză fotbalistică şi – mai rar decît i-ar plăcea – scrie cărţi. Are cîţiva prieteni francezi de nădejde (Millefeuilles, Plaisir Sucré, Macaron etc.), fără să-şi fi trădat prima iubită: ciocolata de casă. Se îmbată cu vocea lui David Gilmour şi chitara lui Mark Knopfler. La Humanitas, domiciliul lui profesional, publică nişte cărţi de „Rîsul lumii“. Se îndrăgosteşte repede şi-i trece greu. Detestă clişeele, laptele şi broccoli. A scris despre nesimţiţi, Inès de Castro, Maradona şi Caravaggio.

Cărţi: Efemeriada (2000, Libra); Balul fantomelor (2000, RAO, reeditare Humanitas, 2009); Bazar bizar (2004, Maşina de scris, reeditare Humanitas, 2007); Fanionul roşu (2005, Humanitas, Premiul Ioan Chirilă pentru cea mai bună carte de sport a anului); Ghidul nesimţitului (Humanitas, 2006); Fie-ne tranziţia uşoară. Mici rostiri cu tîlc (Humanitas, 2006); Mi-e rău la cap, mă doare mintea. Noi perle de tranziţie (Humanitas, 2007); Cu inima smulsă din piept (Humanitas, 2008); Răcani, pifani şi veterani (coord., Humanitas, 2008); Dintre sute de clişee. Aşchii dintr-o limbă tare (Humanitas, 2009); Fluturele negru (Humanitas, 2010); Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian (Humanitas, 2011), Astăzi este mîinele de care te-ai temut ieri (Humanitas, 2012), Maimuţa carpatină (Humanitas, 2013), Muşte pe parbrizul vieţii. Nou catalog de perle (Humanitas, 2014), Noi vorbim, nu gîndim. Nouă colecţie de perle româneşti (Humanitas, 2015), Poveşti de dragoste la prima vedere (coautor, alături de Ioana Pîrvulescu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana şi Adriana Bittel – Humanitas, 2015), România în 7 gesturi (Humanitas, 2015), Aștept să crăpi (de astăzi, în prime-time) (Humanitas, 2016), Cum gîndesc politicienii (Cum? Gîndesc politicienii?) (Humanitas, 2016), Am fost cîndva femeie de onoare și alte povestiri (Humanitas, 2017), Cartea rîsului și a cercetării (Humanitas, 2017), Două mături stau de vorbă. Scene românești (Humanitas, 2018), Orice om îi este teamă (Humanitas, 2018), În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi) (Humanitas, 2019), Omul care mută norii (Humanitas, 2019), Recviem vesel pentru tata (Humanitas, 2020).