La Putna, cu Eminescu şi Christian Crăciun

31 august 2010   La zi în cultură

În iulie, am petrecut o săptămînă minunată la Putna, într-o pensiune gen Grădina Raiului, cu drumuri la Suceviţa şi Moldoviţa, la Marginea şi Voroneţ, adunat zmeură printre brazi, urcuşuri în amurg printre căpiţele proaspăt clădite şi zvonul tulburător al clopotelor, cu admiratul ţesăturilor, ferecăturilor din argint şi-al bucoavnelor din muzeul mănăstirii, dar mai ales cu plăcuta imagine a sobrietăţii monahale, a severităţii de tip cavaleresc, a virilităţii sacru-războinice pe care o are Putna faţă de afluxul tandru de sensibilitate, exaltare şi subtilă feminitate al Suceviţei. 

Numai ajuns acolo mi-am dat seama că au trecut vreo 30 de ani de cînd n-am mai călcat în preajma clopotului Buga. Tot făcîndu-ne vacanţele în Transilvania şi nordul Olteniei, am omis pînă şi faptul că în cimitirul mînăstirii Putna se odihneşte profesorul care ne preda în 1975 psalmii lui David, Ecleziastul şi Cartea lui Iov, care ne vorbea despre isichasm, Pateric, Dante şi Milarepa, ocrotindu-l matern pe Ioan Alexandru şi prefaţîndu-l pe Mircea Cărtărescu, acea Zoe Dumitrescu-Buşulenga devenită maica Benedicta, căreia multe aveam a-i reproşa, dar şi a-i ierta, de vreme ce-a ales lumina într-o vreme dominată de întunecime. Orice am spune, sfîrşitul „doamnei Zoe“ rămîne o lecţie etică umilitoare trufiei noastre, cea care pune cîrcoteala şi răzbunarea înaintea înţelepciunii îngăduitoare. 

M-am bucurat să-l am alături – nu fizic, ci livresc – în acest drum pe cel mai vechi prieten al meu, Christian Crăciun. Un om pe care-l ştiu din prima zi de facultate a toamnei lui 1972, cu care am împărţit amarnic şi jubilativ, ani de-a rîndul, bucurii culturale şi complexe de inferioritate, extaze bibliotecăreşti, fervori campestre şi utopii rurale, amîndoi fiind marcaţi de severe handicapuri fizice, dar şi de setea metafizică, de cultul pentru Romantism, Eminescu, medievalitate şi mythos-ul autohton, citind împătimit cărţile lui Tudor Pamfile şi Simion Florea Marian, la fel ca pe Gaston Bachelard, Eliade, Jung, Albert Béguin, Gilbert Durand şi Jean-Pierre Richard, pe Pascal, Schopenhauer, Nietzsche şi Heidegger-Hölderlin, pe Eugenio d’Ors, Ortega y Gasset, Unamuno, Blaga şi Noica, livraţi fantasmatic alchimiei, iraţionalului, orfismului, numerologiei, conservatismului şi naţionalismului bine moderat. Cu Christian Crăciun şi Marian Popescu am „devastat“ patru ani anticariatele, uscîndu-ne bursele într-o clipită, cu ei am umblat năuc prin ruinele castelului Nababului din Floreşti-Prahova, împreună am admirat halucinaţiile culturale ale inenarabilului Dan Arsenie, am strîns la piept miei pe pajiştea din faţa Dragomirnei, ne-am lăsat sorbiţi de rotirea întru văzduh a Melcului din pridvorul Antimului şi ne-am lăsat fermecaţi de cursurile de patristică... eminesciană ale lui Ioan Alexandru. 

Acestui biblioman devastator (cred că-n casa lui din Floreşti – profesor fiind din 1976 la Liceul Industrial nr. 1 din Moreni, actualmente „I.L. Caragiale“ – are pe puţin 20.000 de volume), cu elevi excepţionali, risipiţi prin toată lumea – doctori în biologie la Upsala, în filozofie în Germania, în literatură la Torino, informatică în Montréal, în germanistică în SUA, plus analişti de prim-plan în mass-media şi instituţii culturale româneşti – care a debutat editorial în 1985, în volumul colectiv Liviu Rebreanu după un veac, coordonat de Mircea Zaciu, fost colaborator la Litere, arte & idei, Idei în dialog, Viaţa Românească, Adevărul literar şi artistic ş.a. – lui, deci, i-am prefaţat cu sfială şi mîndrie, în 2004, volumul de debut Intrări în labirint (postfaţă de Mircea Muthu, premiul USR, filiala Braşov, pentru eseu). 

Ei bine, Institutul Cultural Român a avut buna idee să publice şi să lanseze anul acesta la Bookfest teza de doctorat (susţinută în 2009 la Universitatea din Galaţi) a acestei admirabile, anacronice modestii de erudit pe nume Christian Crăciun. A doua carte la 57 de ani: Ucronia eminesciană. Eseu despre timp şi imagine în „Memento Mori“. O prezentasem la Radio şi TV, dar am recitit-o în linişte acum: o sărbătoare hermeneutică, în siaj fenomenologic heideggerian, cu Goethe, Novalis, Jung, Bergson, Ricœur şi în special Henri Corbin, cu tantrism, Kojève, Tucci, Vico, Rudolf Otto, Georges Poulet, Guénon, Lévinas, Wunenburger şi mulţi alţii. Prin teoria imaginii, cu inserţii de istoria religiilor, simbologie, psihanaliză, antropologie. 

Dar, dincolo de sumedenia referenţială a capitolelor teoretice, avuţia eseului rezidă în lectura crudă şi revelatorie a vizionarismului eminescian. U-topie. U-cronie. Şi imaginal. „Tendinţa fundamentală a poetului de a obţine fantasmatic o ieşire din cursul/curgerea timpului pentru a avea o perspectivă totalizatoare asupra Sensului. Kairosul, timpul sacru, acolo unde poetul opreşte întoarcerea roţii, este eterna reîntoarcere. Nu întîmplător roata, engrama timpului, este şi instrument de tortură.“ Nu istoria e tema poemului, ci „funcţionalitatea imaginarului în istorie. Nu sîntem într-o istorie a lumii, ci într-o istorie a minţii umane care o reflectă şi înţelege într-un corpus structurat de imagini ce se numeşte MIT. Că în mitul eminescian se proiectează angoasele unui suflet bîntuit deopotrivă de frumuseţea lumii şi seducţia morţii este o evidenţă. Îngerul cu aripi negre şi chipul frumos pluteşte peste toată poezia aceasta, neaflată în nici un moment în pericol de uitare a fatidicului memento“. 

Nu vă lăsaţi interzişi ori deturnaţi de apetitul metafizic şi limbajul filozofic. El impresionează, fireşte. Dar ceea ce atrage este lectura paideică a lui Christian Crăciun. Cea prin care ni se readuc înaintea ochilor, cu dulce violenţă, versuri amuţitoare precum acestea : 

„Stele-n ceruri, flori pe cîmpuri, toate cîte-s trecătoare / Sînt împinse spre pieire ca isvoarele spre mare / Şi eternă-i numai moartea – jucăria ei e tot. / EA trăieşte, iar nu lumea. Părînd astfel totdeauna/ Şi fiind în veci aceeaşi, ea-i enigma, ea e runa / Cea obscură-a istoriei, a naturei şi a tot“. 

„În literatura română, Eminescu a inventat Timpul“ – ne spune Christian Crăciun. Cred că Noica ar fi fost încîntat să-l cunoască şi să-i cîntărească vocaţia filozofică în virtutea acelui „cine poate privi fuiorul“...  

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte a sa este Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei, Editura Humanitas, 2010.

Mai multe