„La fel“, o altă hartă
Era deja seară, ne întorceam de la universitate, eu şi o prietenă din Polonia. Mi-a spus aşa, dintr-odată, în timp ce urcam panta pe care erau aşezate blocurile înalte ale cartierului Daeju, ceva de genul „Ai văzut cît de identice sînt în interior?“. Am ridicat atunci ochii pentru prima dată înspre verticalul de dreptunghiuri luminate, deschise, ordonate, neascunse de draperii, şi ţin minte că, atît cît am putut cuprinde cu privirea, de jos în sus, m-a izbit imaginea identică a bucătăriilor, cu mesele lor albe, în prelungirea mobilei, deschise spre un living foarte larg. Locuiam acolo deja de cîteva luni bune, văzusem cît de confortabil şi de spaţios era apartamentul în interior, dar imaginea aceasta electrică, ţipînd din toţi porii ei iluminaţi, a rămas cu mine dintr-un motiv estetic. Dar poate şi dintr-o lejeritate de care nu eram conştient? Era atît de convenabilă cu acel „Est-asiaticii sînt toţi la fel“, nu?
Mi-am reamintit-o zilele trecute, în timp ce citeam un roman sud-coreean,
al scriitoarei Kyung-Sook Shin – o reconstituire tulburătoare a dispariţiei neaşteptate a unei mame – şi am dat peste următorul pasaj, în care vocea mamei dispărute chestionează aceeaşi uniformizare: „Apartamentele şi garsonierele în care locuiesc fraţii tăi arată toate la fel pentru mine. Nu pricep care casă a cui este. Cum poate totul să fie exact la fel? Cum pot trăi în spaţii identice ca acelea? Cred că ar fi mai drăguţ dacă ar locui în case care arată diferit. Nu ar fi frumos să aibă o şură şi o mansardă? Nu ar fi frumos să locuieşti într-o casă în care copiii să aibă locuri în care să se ascundă? Tu obişnuiai să te ascunzi în mansardă, departe de fraţii tăi, care voiau să-ţi dea tot felul de lucruri de făcut. Acum chiar şi la ţară au apărut clădiri cu apartamente care arată la fel. Ai urcat recent pe terasa de pe acoperişul casei noastre? Poţi vedea de acolo toate clădirile mari de apartamente. […] Arată atît de «la fel» încît nu pot să-mi dau seama în ce direcţie trebuie să merg“*.
Coreea de Sud de azi nu mai are sate, din motive de succes economic. Oraşul sud-coreean e azi gadget-ul suprem, din care se storc toate şansele de reuşită într-un ritm aiuritor. Mai rezistă doar cîteva pîlcuri de case ale unor fermieri mai încăpăţînaţi, care, cel mai probabil, fie nu au avut bani de o educaţie mai bună, fie nu au primit sumele cerute atunci cînd statul a vrut să construiască acolo o autostradă. Au cel mai adesea case sărăcăcioase, ascunse de mici terenuri bine cultivate. În afară de aceste pîlcuri, întîlneşti satul sud-coreean cel mai adesea mascat, sub forma unui muzeu bine ticluit şi conservat, dar atît de nou încît nu ai cum să nu te gîndeşti că ar fi nimerit mai degrabă într-un decor de film.
Pe prietenii mei sud-coreeni i-am auzit arareori deplîngînd dispariţia satului, ba aş putea spune că nu vorbesc mai deloc despre asta. În schimb, i-am văzut căutîndu-l altfel. În restaurantele lor „populare“, în care toate proprietăresele locantelor sînt pentru relaxaţii comeseni fie „surori mai mari“, fie „mătuşi“ sau „mame“, o familiaritate fermentată, în nostalgie sau în
, după o zi chinuitoare de muncă. Ochi în ochi, strînşi ciorchine în jurul unei mese dintr-un loc adeseori sufocant de încălzit, de fapt o bucătărie mai largă.
Dar cel mai bine le vezi nostalgia şi rătăcirea abia cînd ajung în vîrful munţilor din jurul oraşelor. Nu-i vezi relaxaţi, cu tot sprintul sportiv de care dau dovadă pînă acolo. Ajunşi în vîrf, nu se întind să-şi tragă sufletul, să privească cerul, ci caută, cu ochi atenţi şi cercetători, oraşul din care, echipaţi sportiv pînă-n dinţi, tocmai au evadat. Nu-mi aduc aminte de nici un coreean care să urce pe munte în haine de oraş, să urce pur şi simplu. Se pregătesc, e un întreg ritual. Dar, odată ajunşi în vîrf, atenţia le e prinsă de oraşul de dedesubt, întins, plat ca o hartă Google, în care caută fervent direcţii. Poate singurul loc în care nu o fac e la temple. Tot în munţi, aşezate în terase destul de abrupte. La ultima dintre ele au răgazul să se uite la alte hărţi, mai interioare. Sau la Namsan, la turnul de televiziune de pe muntele cu acelaşi nume, înconjurat, ca o centură de siguranţă, de celebrele, coloratele, globalizatele lacăte ale declaraţiilor de iubire. Căci în marile lor oraşe, farmecul direcţiilor văzute de jos, cu freamătul lor electrizant, e încă un lux al turistului. Al temporarului.
* Kyung-Sook Shin,
traducere de Tae Hyun Oum, Editura Zip, Bucureşti, 2014, p. 138.
Foto: B. Tănase