La dolce vita – Capalbio Cinema International Short Film Festival

6 august 2014   La zi în cultură

Am căutat textele lui Alex. Leo Şerban despre Festivalul de Film de la Capalbio. Mi-a povestit cîndva despre cît de mult îi plăcea. Le-am găsit pe cele din 2004 şi 2005. Primul motiv pentru care îl considera cool era acesta: „că este în Italia, Toscana, iar Italia, Toscana e parterul Paradisului.“ Unele lucruri s-au mai schimbat în cei zece ani cîţi au trecut de cînd scria el, dar adevărul acesta a rămas neclintit.

Începutul

La Roma ne-a aşteptat Renato: solid, 1,80, cărunt, vivace. Descrierea din mail-ul primit de la organizatori se potrivea întocmai. Am călătorit de la Bucureşti cu regizorul Marian Crişan, care a fost unul dintre juraţii celei de-a 21-a ediţii a Festivalului. Restul delegaţiei române – regizorii Sergiu Lupşe şi Sabin Dorohoi şi Cristian Hordilă (managerul TIFF) – au venit din alte direcţii.

Renato ne-a strîns pe toţi cei şapte invitaţi – ceilalţi călătorind din Turcia, Rusia, Polonia – din aeroportul Fumicino, ne-a urcat într-un microbuz şi ne-a anunţat că avem de parcurs un drum de două ore, pe care o să-l facem cu el în una singură. S-a ţinut de cuvînt. După cei 130 de km parcurşi pe Via Aurelia, a început să ne împrăştie pe rînd. Drumul împădurit, îngust şi pustiu, distanţele de 10-15 kilometri între locurile de cazare prin care treceam şi izolarea clădirilor au început să mă neliniştească puţin. Totul a culminat cu fabulosul domeniu Lucifero (nu e banc, aşa îl chema pe proprietar) în care a rămas Marian şi unde urmau să vină şi ceilalţi membri ai juriului. Locul îţi tăia, pur şi simplu, răsuflarea. Părea un decor de film de secol XIX, cu un element de modernitate important: piscina care te lăsa să contempli Toscana, pînă hăt departe.

Pentru că nici o perspectivă din lume, fără mare, nu mă mulţumeşte pe deplin, am avut noroc, şi de data asta, şi ultima escală a făcut-o Renato pentru mine, la Villaggio Capalbio, un resort aflat la doar opt kilometri de plaja perfectă. Puteam să răsuflu uşurată, scăpasem de marea pustietate.

Patru zile în carusel

Capalbio este un festival cu formă fixă. Scurtmetrajele selecţionate aici, indiferent de secţiune, nu trebuie să depăşească 15 minute, şi astfel se respectă cu sfinţenie sloganul: Siate brevi (Fiţi scurţi). Proiecţiile au avut loc în mai multe locaţii, iar orăşelele vechi – Marciano, Orbetello, Capalbio –, cocoţate pe dealuri şi luminate de crepusculă te făceau să te simţi tu însuţi într-un film italian, seară de seară. Atmosfera calmă şi aristocrată, spiritul relaxat al organizatorilor, aerul de vacanţă, întinderea nesfîrşită a colinelor, gusturile şi mirosurile îţi schimbă ritmul şi timpul se dilată. Dacă vrei să ai un desfăşurător fix, pe ore, Capalbio nu e chiar locul potrivit. Trebuie să-ţi laşi încheieturile moi, să te bucuri de aventură şi să interacţionezi cu tot felul de personaje, ca să înţelegi ceva din spiritul festivalului.

Colin Maunoury e selecţionerul festivalului. Francez la origini, e un tip blond şi vorbăreţ, care îţi povesteşte cîte în lună şi-n stele. Anul acesta, secţiunea Focus a fost dedicată filmului românesc. Mihai Chirilov, directorul artistic al TIFF-ului, a ales cele 14 titluri, multe cîştigătoare ale unor premii importante de-a lungul timpului, propunînd un Best Of al Festivalului de film de la Cluj, în materie de scurtmetraje. Uniunea Cineaştilor din România a susţinut prezenţa românească la Festivalul de la Capalbio, iar APFR a fost partener al acestui Focus românesc. Printre ele: Poveste de la Scara C (regia Cristian Nemescu), Megatron (regia Marian Crişan), Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea (regia Cristi Puiu), Valuri (regia Adrian Sitaru), Bad Penny (regia Andrei Creţulescu), Superman, Spiderman sau Batman (regia Tudor Giurgiu), Tatăl nostru (regia Sergiu Lupşe).

Tommaso Mottola e directorul festivalului. Înalt, rezervat, impunător. Lui îi reveneau întotdeauna oficiile de gazdă.

Sibilla Paparatti părea că e persoana cea mai lucidă, la orice oră din zi şi din noapte. Un fel de salvatoare a sufletelor rătăcite, căci pe ea o suna toată lumea, să afle cînd şi cu ce ar putea să ajungă dintr-un loc în altul.

O menţiune specială pentru cei care ne-au plimbat cu maşinile pe serpentine şi au făcut uneori, prin întuneric, slalom printre mistreţi: Eros, care în restul timpului se ocupa de tatuaje, şi Sergio, un personaj ca din scurtmetrajele lui Jarmusch, mereu pus pe glume, abulic şi artist. Cînd drumul părea din ce în ce mai periculos, ne destindeam cu o glumă, cu trimitere directă la tragic-comicul film al lui Sergiu Lupşe: „Ştii «Tatăl nostru»? Poate că acum ar fi momentul potrivit să-l spunem pe tot.“

În Maremma, zona aceasta a Italiei în care se află Capalbio, comunitatea de români este numeroasă. Organizatorii au mizat pe un public numeros la proiecţiile din Focus. N-a fost chiar aşa. În încercarea lor de integrare, oamenii veniţi la muncă în străinătate nu sînt chiar mari amatori de filme româneşti. Celor prezenţi în sală, doamna ambasadoare a României, Dana Constantinescu, le-a mulţumit însă pentru interes, iar seara am trecut şi noi pe la petrecerea cu mititei, muzică şi bere, de la Marcel, pe care o organizaseră românii din Capalbio: mese lungi la care stăteau trei generaţii de oameni plecaţi să-şi facă o viaţă nouă, departe de casă.

Competiţie şi premii

Seara în care ecranul a fost montat pe plajă şi am văzut filmele din competiţie pe malul mării mi s-a părut proiecţia cea mai spectaculoasă. Printre cele 15 titluri selecţionate, două au fost româneşti: Colecţia de arome (regia Igor Cobileanski) şi Calea Dunării (regia Sabin Dorohoi), două poveşti emoţionante, cu personaje copii, în care sărăcia părinţilor îi transformă pe cei mici în victime colaterale. Igor Cobileanski a fost recompensat cu premiul pentru regie, iar Sabin Dorohoi a primit premiul pentru imagine.

Cîştigătorul acestei ediţii, Bülent Öztürk, cu filmul Houses With Small Windows, a ales să vorbească în limba kurdă, pe scenă, în timpul ceremoniei, pentru a contextualiza şi mai bine, poate, subiectul filmului său, unul grav şi puternic: condiţia femeii în comunităţile tradiţionale din Turcia. Crima de onoare pe care filmul o aduce în prim-plan funcţionează ca o oglindă necruţătoare pentru absurdul şi barbaria unei lumi.

Se pare că, la această competiţie internaţională de scurtmetraje, juriul a preferat filmele cu mesaj social sau politic, de aceea aş vrea să le fac puţină dreptate şi mai puţin gravelor Where Were You When Michael Jackson Died? (regia Jean Baptiste Pouilloux) şi The Shepherd (regia Sergey Borovkov) şi să le amintesc aici.

În loc de încheiere

După pizza din ultima seară, de la restaurantul unde chelneriţa ne-a răspuns în româneşte – ceea ce e un lucru absolut firesc în Italia –, ne-am oprit la un pahar la Il Frantoio, unde se afla şi centrul festivalului. Ni s-a alăturat Bülent Öztürk. Vorbeam şi, la un moment dat, regizorul îşi dă seama că Marian Crişan, care se află exact lîngă el, este regizorul filmului Morgen, care îi plăcuse enorm şi pe care îl văzuse de mai multe ori. I s-au umplut ochii de lacrimi şi, deşi era trecut de mult de miezul nopţii, şi-a sunat o prietenă în România, să-i spună cu cine stă la masă.

Mi se pare cea mai bună încheiere pentru un festival de film. Mă gîndesc la asta în timp ce mergem cu maşina prin noapte, pe un drum care pare fără sfîrşit. Dacă l-aş fi văzut filmat, cu tot cu cei trei mistreţi care ne priveau fix în lumina farurilor, aş fi zis nu poate fi decît un scurtmetraj reuşit.   

Mai multe