La braț cu Marx, prin Berlin

18 august 2011   La zi în cultură

De curînd am susţinut la Berlin conferinţa „O socio-psihanaliză a realismului socialist“ (în calitate de autoare a cărţii omonime, publicate la Editura Trei, în 2009). Evenimentul a fost organizat de ICR Berlin, în colaborare cu Institutul pentru Literatură Universală şi Comparată „Peter Szondi“ din cadrul Universităţii Libere din capitala germană. Prelegerii i-au urmat o interesantă prezentare susţinută de filozoful şi jurnalistul berlinez de origine croată Boris Buden şi un dialog despre condiţia postcomunistă. 

Boris Buden este un actor cultural important în spaţiul germanofon. A făcut studii de filozofie la Klagenfurt, Zagreb şi Ljubljana, apoi şi-a obţinut doctoratul în ştiinţe culturale la Universitatea Humboldt din Berlin. În fosta Iugoslavie a activat în mişcarea de eliberare şi a fost, în anii ’90, co-editor la revista Arkzin din Zagreb. S-a făcut remarcat ca traducător în croată al operelor lui Freud, Adorno, dar şi al Dicţionarului de psihanaliză de Laplanche-Pontalis. A fondat şi este redactor-şef al Editurii Bastard unde, în 1998, a fost editat, pentru prima dată în limba croată, Manifestul Partidului Comunist, cu o prefaţă de Slavoj  ˇZiˇzek. De altfel, colaborarea cu ˇZiˇzek nu este singulară, Boris Buden nutrind o simpatie conceptuală pentru autorul celebrei Aţi spus cumva totalitarism?. În Germania este cunoscut pentru volumele de eseuri Barricades I şi Barricades II şi pentru bogata sa activitate publicistică. Prestigioasa Editură Suhrkamp i-a publicat, în 2009, cel mai recent volum, Zone de trecere: despre sfîrşitul postcomunismului. La noi i-au fost traduse cîteva eseuri percutante în revista clujeană Idea arta+societate şi Observator cultural.   

În atmosfera boemă a Berlinului, dacă vii dintr-o ţară ex-comunistă precum România, nu prea ai chef să te plimbi la braţ cu Marx. Mi se va reproşa că fac parte din „monocultura liberală“ bucureşteană. Probabil; însă cred că lucrurile sînt puţin mai complexe decît atît. 

Mărturisesc că mă aflu tot atît de departe de iluzia liberală pe cît m-aş afla de cea marxistă, deşi îl iau cît se poate de în serios pe  Marcuse în chiar cartea pe care am scris-o. Totuşi, am o problemă în a înţelege de ce fiecare criză a capitalismului trebuie convertită automat într-o nouă şi revirginantă creditare a doctrinei marxiste, în condiţiile în care, pînă una-alta, capitalismul este singurul care s-a dovedit a fi cît de cît funcţional. Şi nu invoc motive economice, ci antropologice: în binomul egalitate-libertate, fiecare element pare să evolueze invers proporţional cu celălalt, prin urmare, ar fi de ajuns să ne întrebăm dacă viaţa este psihologic suportabilă în absenţa libertăţii. Nu. Dar în absenţa egalităţii? Se poate răspunde tot cu o întrebare: La ce le foloseşte sclavilor egalitatea? A fost aporia comunismului pe care eu l-am cunoscut. Aşa că nu mă grăbesc să îmi însuşesc definiţiile unor gînditori contemporani – altfel, cu adevărat fascinante – pentru fenomene pe care ei le analizează de pe poziţia observatorului (refugiaţi, precum Groys, din RDG, în „defectuoasa“ democraţie vestică, suficient de liberă, însă, încît să le tolereze opinii contrare), dar pe care eu le-am trăit altfel. Cred că este dreptul şi obligaţia celor din ţările în care totalitarismul nu a lăsat loc dubiilor să îşi facă singuri travaliul de conştientizare şi să îşi elaboreze propriile concluzii privitoare la experienţele care le aparţin. Pe de altă parte, pentru o participare corectă la discursul european, autori precum  ˇZiˇzek, Badiou şi Groys trebuie citiţi şi luaţi în serios în România. Dar mai  ales pentru datoria pe care o avem, faţă de noi şi faţă de cei care au trăit altfel de „comunisme“, de a completa acest discurs cu partea noastră de adevăr. Dacă nu, riscăm să ne anulăm istoria...  Ar fi trist să repetăm greşeala de a prelua din exterior interpretări de-a gata ale unor lucruri care ne aparţin ca experienţă şi de a le „înghiţi“ comod, marcînd încă o „sincronie“ forţată cu Europa, doar pentru a arăta cît de detaşaţi sîntem, intelectualmente, de propriul trecut, cît de la timp ne înscriem în trendul cultural contemporan şi cît de bine ne-am făcut temele în privinţa marxismului occidental. Pot să înţeleg perfect simpatiile de stînga ale lui Boris Buden, asentimentul său pentru teorii care relativizează noţiunile de comunism şi totalitarism (are dreptate, comunismul trebuie discutat în istoricitatea sa şi, aş adăuga, în geografia sa), dar îmi este greu să numesc ceea ce s-a întîmplat în România  „capitalism cu monopol de stat“, aşa cum, pe bună dreptate, propune, ţinînd însă cont, mai degrabă de experienţa iugoslavă. Pe cît de interesante mi se par, de asemenea, încercările de valorizare a realismului socialist prin recontextualizare culturală, pe atît de incongruentă cu istoria concretă a literaturii române îmi sună, de exemplu, aserţiunea lui Groys conform căreia realismul socialist ar fi fost o încercare de salvare a literaturii – de către Stalin – din faţa pericolului avangardist. O întrebare: în Vest, unde pericolul nu a întîmpinat nici o oprelişte, a suferit, cumva, literatura, de pe urma avangardei? Din nou, venind dintr-o ţară în care Tito a pus capăt realismului socialist în chiar anul în care acesta începea pentru tot restul blocului sovietic, Boris Buden are şansa de a putea vedea lucrurile şi altfel decît ne-am permite să le vedem noi. Din România însă, o astfel de perspectivă mi se pare imposibilă. 

Deşi de pe o poziţie cu totul diferită, am înţeles mai multe din agreabila întîlnire cu Boris Buden, decît dacă aş fi rămas în ţară şi aş fi hrănit autismul postcomunist cu încă alte zece lecturi din cărţi autohtone. Aş mai adăuga şi şansa de a fi avut o audienţă atentă şi interesată şi un moderator (Bernhard Metz) profesionist şi discret.

Alice Popescu este lector univ. dr. la Universitatea „Titu Maiorescu“ din Bucureşti.

Mai multe