Jurnalul sfărîmat
Nu ştiu dacă Eugène Ionesco îi citise toate cărţile lui Lucian Raicu atunci cînd – la apariţia traducerii franceze a cărţii lui Raicu despre Gogol – scria: „Om de o erudiţie şi de o fineţe literară remarcabile, specialist în literatură română, dar şi în literatură universală – lucrările sale despre Gogol şi Tolstoi o dovedesc –, Lucian Raicu s-a impus drept unul dintre principalii critici, dacă nu cumva cel dintîi, al generaţiei sale. Iar aceasta cu preţul unei rezistenţe constante faţă de intervenţiile cenzurii, aşa încît apariţia fiecăreia dintre cărţile sale poate fi considerată drept o victorie a spiritului asupra limbii de lemn, a arbitrariului şi conformismului oficial“.
Se cunoşteau, desigur; se cunoscuseră (deşi nu prea vorbiseră) la Paris, în 1983, Raicu descrisese apoi (în Fragmente de timp, cred) întîlnirea („Vii din infern?“, îl întrebase, retoric, Ionesco) şi despărţirea („Şi-acum te întorci în infern.“). Se revăzuseră în 1987, cînd Lucian Raicu, împreună cu Sonia Larian, rămăseseră la Paris. Nu ştiu însă – şi istoria literară, scrisă sau orală, nu mă prea ajută în această privinţă – cît de apropiaţi erau cei doi în 1992, cînd Ionesco scrie aceste rînduri superlative despre Avec Gogol, iar Raicu publică penultima sa carte antumă, Journal en miettes cu Eugène Ionesco, în româneşte, la Editura Litera. Aş zice, mai degrabă, că se respectau de la distanţă, îşi lăsau reciproc acel interval obligatoriu pentru citirea liberă a celuilalt. Şi asta în pofida (sau, tocmai, datorită) unei recunoaşteri reciproce fără echivoc. E lucrul pe care îl înţelegi de la primele pagini ale acestui jurnal.
Scriind despre Ionesco în, probabil, cel mai greu moment al vieţii sale – după ruptura inevitabilă de tot ceea ce însemnase viaţa sa de pînă atunci: ţara natală, prieteni, cărţi –, Raicu scrie, de fapt, despre sine. Alegînd un „subiect“ despre care nu mai scrisese niciodată (deşi dorise acest lucru şi chiar încercase să o facă) şi o metodă, aceea a jurnalului fragmentar, care îi era pînă atunci de-a dreptul antipatică – va relua şi aici ideea că „revanşa de hîrtie“ a jurnalului e o „jertfire a demnităţii“, susţinută de „pulsaţiile agresivităţii“ –, Raicu nu mai face critică literară. De altfel, de cîte ori scrie sintagma „critică literară“, el o relativizează, o ironizează, îi pune ghilimelele care ar fi trebuit, cum credea de la o vreme, să însoţească orice lucru legat de România. Lucian Raicu, criticul iubit şi admirat de către cei mai importanţi scriitori români ai momentului, autorul minunatului eseu Critica-formă de viaţă (care ar produce, sînt sigură, emulaţie între criticii de azi, dacă ar fi citită, poate reeditată), punea, astfel, între ghilimele întreaga sa viaţă de pînă atunci.
Există momente – pare să spună Lucian Raicu, în acest unic jurnal despre sine prin opera altuia – cînd toate vorbele nu ajută la nimic, cînd scrisul, cititul, critica literară n-au nici un fel de sens: momente de „fisură interioară“, de intuire directă a răului, decăderii şi morţii, care umplu de ghilimele, bolduri, largi spaţii albe „cititul“, „scrisul“, dar mai ales „critica literară“. A face aşa ceva cu metodă sau fără, a interpreta şi comenta cînd, omeneşte, este copleşit de sentimentul zădărniciei, al rupturii iremediabile de o lume, o literatură, o viaţă proprie, cu tot ce aveau ele bun sau odios, i se pare lui Lucian Raicu peste puterile sale. El nu renunţă însă – dimpotrivă (dar acest lucru nu-l află decît la încheierea jurnalului „sfărîmat“ cu Ionesco) – la tot ceea ce fusese pînă atunci: criticul stărilor subtile de conştiinţă, criticul (şestovian) al „chestiunilor ultime“, unul dintre cei mai mari critici români postbelici, un personaj unic în cultura noastră, prin trăirea, intensitatea şi inteligenţa lecturii pe care o practica aproape ritualic.
Ce l-a făcut însă pe Raicu să treacă (dacă a trecut vreodată) peste acea experienţă liminală, să-şi înţeleagă – scriind şi încercînd să definească „substanţa ionesiană“ – noua sa situaţie de viaţă? S-ar zice că o amintire bucureşteană a unui alt moment greu, cînd, în apartamentul său din Şoseaua Ştefan cel Mare, şi-a amintit de Eugen Ionescu, cel care locuia, în fosta lui viaţă bucureşteană, la doi paşi, pe Şoseaua Bonaparte (azi Bulevardul Iancu de Hunedoara): „Aşteptînd, cîţiva ani mai tîrziu, luni în şir, viza de ieşire din ţară, fără să am vreo certitudine că o voi avea vreodată, nu mai citeam, nu mai scriam, nu mai suportam nimic, chiar şi sublimul artistic mă scotea din fire, aruncam iarăşi, carte după carte, autor bun după autor bun, cimitirul acesta sinistru nu mai încăpea de defuncţi celebri, pînă ce am întins mîna şi am scos de undeva Voyages chez les morts; nu numai că am citit cartea, deja citită o dată pînă la capăt, încetinind cu voluptate renăscută ritmul, dar, culmea, culmea, am simţit iarăşi nevoia să scriu, ceva despre Ionesco, fireşte... Supremă verificare...“.
Iar „suprema verificare“ ţine (la Paris) cîţiva ani, timp în care Raicu îl reciteşte pe Ionesco – cu o mirare uneori paroxistică şi cu notaţii de o simplitate rară –, neuitîndu-l deloc şi urmărindu-l, în amintirile proprii, în invocarea propriilor lecturi trecute pe tînărul Ionescu, aproape identic cu cel matur, doar fără desfăşurarea ulterioară a acestuia. Iar acest fel de lectură este, pentru Raicu, nu doar o „terapeutică a adevărului“ şi o actualizare personală a „adevărurilor ultime“, ci şi o implicită redefinire de sine. Rămînînd, cu Ionescu, într-un prezent continuu (Acum şi Aici sînt, probabil, cuvintele cel mai des folosite în acest jurnal „sfărîmat“), Lucian Raicu îşi conturează – poate pentru prima dată cu atîta claritate – „metoda“ critică: o critică a conştiinţei din unghi vital şi intens personal, inventată parcă pentru această singură lectură.
Am senzaţia că Lucian Raicu, în cumplita şi nevindecabila depresie omenească în care-l aruncaseră ultimii ani trăiţi în România comunistă şi apoi Parisul complet străin, este însoţitorul de elecţie al contradictoriilor, demenţialelor, catastroficelor personaje ionesciene. Doar el poate detecta „vocea autorului“ în cea a regelui laş din Le Roi se meurt, doar el poate numi „prezentul uscat, vid, lipsit de speranţă“ din La Soif et la faim. Şi, în acelaşi timp, doar el, cel care venea „de dincolo“, poate vedea, cu claritate, în reflexele condiţionate ale lumii libere, germenii neadormiţi ai minciunii de partid şi de stat, ai dublei măsuri, ai stupidităţii agresive. N-am nici o îndoială că dacă Jurnalul în fărîme cu Eugène Ionesco ar fi citit azi, la Paris, el ar părea o carte de-a dreptul profetică.