„Josef, tu ai făcut invizibilul vizibil!“ – interviu cu Josef KOUDELKA
Este unul dintre cei mai emblematici fotografi contemporani. În august 1968, cînd armatele semnatare ale Pactului de la Varşovia au invadat Cehoslovacia, Josef Koudelka a realizat o serie de fotografii care au devenit, între timp, imagini iconice ale invaziei. Un an mai tîrziu, agenţia Magnum Photos i-a publicat fotografiile sub semnătura „P.P.“ („Prague photographer“), protejîndu-l pe Koudelka de eventualele represalii ale regimului comunist. Din 1971, este membru al agenţiei Magnum Photos şi călătoreşte neîntrerupt. Koudelka a venit în România la invitaţia Institutului Francez şi a Centrului Ceh, pentru vernisajul expoziţiei „Invazie 68 Praga“ şi lansarea albumului cu acelaşi nume, apărut la Editura ART. Într-o după-amiază de octombrie, Koudelka a acceptat să facă ceea ce n-a făcut niciodată în întreaga lui carieră: să dea cîteva interviuri. Acesta este unul dintre ele.
În timpul invaziei din 1968, aţi fotografiat praghezii în situaţii-limită. Cum v-au acceptat printre ei? În majoritatea cazurilor, păreţi că sînteţi unul de-al lor, nu unul care-i priveşte din exterior.
Eram unul dintre ei. Iar dacă fotografiile mele au fost mai bune decît cele ale reporterilor veniţi din toată lumea e pentru că eu eram ceh, invazia era problema mea, Cehia era ţara mea. Nu era problema tipilor veniţi din Franţa sau din Germania. Am făcut fotografiile pentru mine, nu cu intenţia de a le publica. Nu mai fotografiasem pînă atunci evenimente de actualitate. S-a nimerit să fiu la locul şi la momentul potrivit. Oriunde întorceai privirea, găseai o fotografie bună. Erau atît de multe situaţii extraordinare, încît era foarte uşor să faci poze. Nu e ca şi cum aş fi mers pe stradă şi aş fi încercat să găsesc ceva interesant de fotografiat. Nu m-am mai purtat niciodată aşa cum m-am purtat în zilele acelea. Probabil că e valabil şi pentru majoritatea oamenilor care au ieşit atunci pe străzi. Era mai uşor să fii curajos în dimineaţa de 21 august, decît doi ani mai tîrziu, confruntat cu comedia partidului comunist, care te-ntreba: „Eşti de acord cu invazia Ceholsovaciei?“, iar tu ştiai că, dacă spuneai „nu“, îţi pierdeai slujba, copiii tăi nu mai puteau merge la şcoală... În zilele acelea, aveam impresia că puteam face orice voiam. Aveam 30 de ani, nimerisem într-o situaţie cu totul nebună şi am reuşit să nu păţesc nimic. Am fost norocos. Pentru mine, oamenii care au fost cu adevărat curajoşi au fost cei şapte ruşi care, după ce-au citit despre invazie în ziar, s-au dus în Piaţa Roşie cu tot cu pancarte, au fost arestaţi în cinci minute şi au petrecut şase ani în închisoare. După ce au ieşit, au declarat că nu regretă cele cinci minute din Piata Roşie. La vernisajul expoziţiei de la Moscova, m-am bucurat foarte mult să-i pot cunoaşte pe cîţiva dintre ei.
La vernisajul expoziţiei din Praga, s-a întîmplat să vină oameni şi să se recunoască în pozele dumneavoastră?
Ştiţi, e foarte ciudat, am crezut că se va întîmpla mereu lucrul acesta. Însă, de fapt, s-a întîmplat doar o dată. Şi chiar şi-atunci, n-a venit la mine persoana respectivă, ci mi-a spus cineva: „A fost aici, dar a plecat.“ Altădată, eram acasă cînd a sunat telefonul. Am răspuns, şi o voce de bărbat a zis: „Vorbesc cu Josef?“ Eu am zis „da“, iar el: „Eu sînt bărbatul a cărui mînă ai fotografiat-o în Piaţa Wenceslas!“ Eu am zis: „Chiar aşa?“, şi el: „Nu mă crezi?“, şi eu: „Nu“, la care el: „Dar am dovada“, şi eu: „Ce dovadă?“, şi el: „Am o fotografie cu mîna ta.“ (rîde) Pe 4 noiembrie, am o retrospectivă la Muzeul de Artă Modernă din Tokyo. Iar curatorul a scris un text despre două dintre fotografiile mele: una e mîna din Piaţa Wenceslas, cealaltă e cu mîna într-un peisaj. Iar curatorul spune aşa: una e făcută în Cehoslovahia, cealaltă e făcută într-o dimineaţă în care s-a trezit în Spania şi era liber. Cartier-Bresson obişnuia să-mi spună: „Ştii, nu-mi place poza cu mîna aia în Praga.“ Iar eu îl întrebam de ce, şi el îmi răspundea: „Pentru că e mîna ta!“ (rîde) I-am scris curatorului de la Muzeul din Tokyo şi i-am spus că se înşală, mîna din Praga nu e mîna mea, dar că, în definitiv, n-are nici o importanţă.
V-aţi întîlnit în cele din urmă cu proprietarul mîinii din fotografie?
Da, da, sigur. A adus fotografia, ne-am îmbătat, am rămas prieteni... Îmi amintesc foarte bine de el. Nu puteam să fac singur fotografia aceea şi voiam să consemnez ora exactă, aşa că l-am rugat pe el. Ce e straniu e că amîndoi aveam acelaşi ceas, un Pobeda rusesc (Pobeda înseamnă, în rusă, „victorie“)! (rîde)
Anul acesta aţi fost unul dintre artiştii invitaţi să expună în cadrul primului pavilion al Vaticanului de la Bienala de la Veneţia. Aţi fost numit, în acest context, un fotograf „umanist“. Sînteţi un umanist?
Pe mine nu mă interesează cum îmi spune lumea. Într-o zi, am primit o scrisoare semnată de un cardinal de la Vatican, în care îmi spunea că pregătesc pavilionul de la Bienală, că subiectul e creaţia, dar că m-au ales pe mine ca să ilustrez anticreaţia, distrugerea. Şi mă întreba dacă aş fi de acord să particip. Nimeni nu m-a întrebat, însă, dacă sînt un credincios. Nimeni nu m-a întrebat dacă sînt catolic. Majoritatea oamenilor ţi-ar pune întrebarea asta. N-o să uit niciodată: prima dată cînd am ajuns la New York, toată lumea mă întreba dacă sînt evreu şi era foarte dezamăgită cînd afla că nu sînt. (rîde) Iar eu n-am întrebat niciodată dacă voi fi sau nu plătit. Mi-au plătit biletul, au produs expoziţia, mi-au spus că momentan n-au bani ca să cumpere lucrările mele, dar că ar vrea să achiziţioneze fotografiile din expoziţie şi să le expună în secţiunea de artă contemporană de la Muzeul Vaticanului. Aşadar, voi fi primul fotograf care ajunge acolo, undeva lîngă Matisse, chiar înainte de a coborî spre Capela Sixtină. Sigur, poate că n-o să se întîmple, pînă la urmă, şi nici nu contează aşa de mult, ce contează e că am trecut printr-o experienţă nouă pentru mine. Uneori, trebuie să fii foarte atent la felul în care e folosit numele tău. Am terminat recent un proiect făcut în Israel. Desigur, banii vin de la sponsori evrei, şi trebuie să fii foarte atent. Dacă am garanţia că pot face absolut tot ce doresc şi că am control total, atunci o fac. Nu sînt sigur că sponsorii vor fi foarte mulţumiţi de rezultat, dar eu am făcut ce-am vrut. Deja, în Israel mi s-a spus că nu e o carte politică, nu e o carte despre conflict, e o carte despre oameni şi locuri. Eu sînt deasupra interpretărilor politice. Pur şi simplu, nu vreau să fiu folosit.
S-a spus despre dvs. că sînteţi fotojurnalist, fotograf documentar, ba chiar fotograf anonim. Ce sînteţi, de fapt?
Dvs. ar trebui să-mi spuneţi asta. Mie chiar nu-mi pasă cum îmi spun oamenii. Încerc doar să-mi dau seama cine sînt şi să fac ceea ce cred eu că trebuie să fac. După ce-am plecat din Cehoslovacia, eram mereu întrebat dacă sînt comunist. Timp de 16 ani, nu am plătit chirie. Nu aveam un apartament, dormeam sub cerul liber, iar dacă ploua, mergeam şi băteam la uşa unei case şi întrebam dacă pot să-mi pun sacul de dormit într-o cameră. Nu întrebam: „Sînteţi fascist?“ sau „Sînteţi comunist?“, ci „Pot să?“... N-am judecat oamenii niciodată în funcţie de ceea ce sînt. Mi s-a spus pînă acum în multe feluri şi nu am nici cea mai mică idee cum mi se va spune în viitor. În Praga, eram fotograf de teatru. Apoi, am făcut o expoziţie cu ţigani şi am devenit fotograf de ţigani. Apoi am fotografiat invazia şi, timp de 16 ani, nu mi-am pus numele pe pozele acelea, aşa că, în mod oficial, nimeni nu ştia că eu eram acela. Cea mai nouă carte a mea e despre zidul dintre Israel şi Palestina şi cred că e cea mai documentată de pînă acum, pentru că eu mi-am dorit-o aşa. În cazul fotografiilor de teatru, am luat realitatea şi am încercat să o schimb. Nu mă interesa partea documentară. Cînd am fotografiat ţiganii din România, în anii ’60, nu cred că am făcut propriu-zis documentare. Motivaţia mea în acel proiect a fost de a acoperi viaţa unei fiinţe umane de la început şi pînă la sfîrşit. În cazul Zidului, am fost conştient de faptul că trebuie să fotografiez realitatea aşa cum e. Am încercat să nu las nimic pe dinafară, să văd tot ce era important. În afară de asta, m-am ferit să intru în capacana partizanatului şi să spun „săracii palestinieni“ sau „israelienii ăştia proşti“. Am o fotografie excelentă, pe care mi-ar fi plăcut să o pot publica în carte, cu mormîntul unui doctor evreu care a ucis 17 palestinieni în Hebron. Dacă aş fi folosit-o, ar fi trebuit să am şi una cu atentatori sinucigaşi şi n-am vrut să intru în acest gen de gîndire politică. Un poet israelian mi-a spus, după ce a văzut cartea: „Josef, tu ai făcut invizibilul vizibil!“ Israelienilor nu le place să vadă zidul, se prefac că nu există. Eu doar am fotografiat ce am văzut, şi fiecare poate să judece singur.
Cum aţi trecut de la fotografierea oamenilor la fotografierea peisajelor?
La anul, voi avea încă o retrospectivă la Art Institute of Chicago şi la Getty Museum. Unul dintre curatori îşi începe astfel textul de prezentare: „Unde sînt oamenii?“ Şi continuă: „În anii ’80, l-am cunoscut pe Josef acasă la Cartier-Bresson, căruia îi arăta pentru prima dată fotografiile lui panoramice. Cartier-Bresson era aşezat în genunchi şi se uita peste ele, cînd s-a întors către noi şi a spus: «Unde sînt oamenii?» Iar finalul textului e aşa: «Cartier-Bresson a greşit. Oamenii sînt acolo, doar că nu-i vezi. Dacă te uiţi prin toate fotografiile lui Josef, pricepi că şi el, şi ţiganii lui, şi noi toţi sîntem exilaţi pe acest pămînt.»“ Să vă arăt ceva.
(Koudelka se ridică de la masă, scoate din geantă o hartă uriaşă a României, în care sînt colorate cu markerul aproape toate oraşele şi drumurile dintre ele, şi o desfăşoară pe masă.)
Asta e harta mea cu România. Am fost aici cîte o lună pe an, între 1995 şi 2005. Trebuie să vă spun că n-am scos nici o fotografie făcută în anii ăia. Şi nu-mi pare rău, pentru că ştiu că fotografiile există, sînt acolo, undeva.
De ce aţi făcut acest proiect în România şi n-aţi scos pozele acelea niciodată?
Pentru mine, România era cea mai fascinantă şi mai interesantă ţară din Europa şi ştiam că schimbările care urmau să se petreacă aici aveau să fie atît de rapide, încît mi s-a părut important să fotografiez asta. N-am printat fotografiile de-atunci din cauză că n-am avut timp... Pentru fotografii de genul meu, condiţia fizică e foarte importantă. Şi nu durează la nesfîrşit, aşa că profiţi de ea cît o mai ai. E mai important să fotografiez decît să mă ocup apoi de fotografiile pe care le fac.
Anul trecut, Michael Christopher Brown, un fotograf care a mers în zone extrem de periculoase şi a făcut fotografii cu iPhone-ul, a devenit membru al agenţiei Magnum Photos.
Eu l-am propus şi am fost fericit că a fost acceptat. Am văzut fotografiile lui, făcute cu telefonul, şi am aflat că fusese împuşcat de două ori, că îi distruseseră aparatul foto şi că singurul lucru care îi mai rămăsese era telefonul. Aşa că a făcut ce trebuia să facă.
Care e proiectul la care ţineţi cel mai mult?
Încerc să mă separ complet de ceea ce fac. Mă uit la proiectele mele ca şi cum ar fi fotografiile altcuiva. Ce contează pentru mine e să continui să fotografiez şi să fiu în mod autentic interesat de asta. Dacă pierzi iubirea pentru fotografie, eşti terminat. În matematică, există două condiţii: să fie suficient şi să fie necesar. În cazul nostru, trebuie să fii apt din punct de vedere fizic, şi trebuie să vrei să poţi.
Cum v-aţi păstrat pasiunea intactă după atîţia ani?
De fapt, sînt bucuros să fiu în viaţă. (rîde) Mă întreb şi eu cum fac... Am impresia că încă n-am ajuns la capăt, că pot să fac mai mult. Încerc să merg mai departe, e foarte simplu.
Expoziţia „Invazie Praga 68“ poate fi văzută la MNAC Anexa pînă pe 2 februarie 2014.
interviu realizat de Luiza VASILIU şi Andrei PUNGOVSCHI
Foto 1 : Josef Koudelka / Magnum Photos
Foto 2: Andrei Pungovschi