Jazz - colecţia de toamnă
"Iâll play it first and tell you what it is later" - spunea, prin anii â80, Miles Davis, probabil cel mai vizionar şi mai influent muzician al secolului trecut, referindu-se, bineînţeles, la jazz. Definiţii s-au tot testat, dar nici una nu a reuşit să încadreze fenomenul între limite clare. Iată că, de ceva vreme, pe harta planetară a ofrandelor aduse zeului Jazz s-a instalat confortabil şi România. Pînă în urmă cu cîţiva ani, aveam doar Sibiul, punctat periodic de cîntările fortuite din cluburile Capitalei. Ultimul deceniu ne-a adus însă o creştere semnificativă nu numai a evenimentelor de amploare, dar şi a calităţii acestora. Avem acum Jazzy Spring la Bucureşti, minunea Gărîna pe Semenic şi elevatul Timişoara la început de iarnă. Şi pentru că locul din care se dă ora exactă pe româneşte începuse să piardă teren vizibil, a fost dospit acest Bucharest Masters of Jazz Festival. Nu ştiu a cui a fost ideea, şi chiar nu mă interesează dacă decizia a fost una strict comercială. Ceea ce rămîne, dincolo de speculaţii, este realitatea: i-am putut vedea/asculta/admira pe cîţiva dintre monştrii sacri, vorba clişeului, ai jazzului actual. Festivalul a început cu Al Jarreau în postura de maestru de ceremonii. Fiu de vicar şi debutant în muzică prin intermediul corului bisericii, Al Jarreau s-a distins din copilărie ca o personalitate complexă şi foarte puternică. A fost un elev şi student strălucit, dar şi un sportiv foarte apreciat. Unul dintre cele mai puţin mediatizate episoade din tinereţea sa este acela în care, elev al Colegiului Ripon, din Wisconsin, Al era unul dintre starurile echipei de baschet, purtînd pe tricou acelaşi număr, 32, cu al unei legende a NBA-ului, Magic Johnson. Ajuns la 66 de ani, dar deloc adus de spate de povara celor peste 50 de albume şi a celor şapte premii Grammy (cinci în State şi două în Germania), Al e încă proaspăt. Şi, deocamdată, singurul pămîntean premiat cu Grammy la trei categorii diferite: jaz, pop şi R&B. Vineri, meniul s-a modificat simţitor cu două momente diferite, dar foarte interesante. Pianistul jamaican Monty Alexander a deschis scena alături de membrii trioului său, intercalînd piese clasice cu reorchestrări jazzistice ale unor piese reggae. Monty a devenit faimos în ţara sa de origine după ce a scos, în 2006, un disc intitulat Concrete Jungle - The Music of Bob Marley, album de coveruri ale pieselor legendarului lider muzical/spiritual al Jamaicăi. La felul principal, fanii muzicii de big band au văzut la lucru una dintre cele mai renumite orchestre de jazz din lume, cea care şi-a luat numele de la fondatorul Count Basie, celebrul pianist şi compozitor care a reuşit să impună pe piaţă big band-ul ca produs vandabil. The Count Basie Orchestra, din care fac parte aproape 40 de muzicieni, este de departe liderul de opinie în branşă, cele 17 premii Grammy stînd mărturie pentru valoarea grupului care a închis seara de vineri. Sîmbătă, două recitaluri pe cît de apetisante, pe atît de diferite. Francezul de origine elveţiană Erik Truffaz este unul dintre stăpînii moderni ai unui instrument medieval, trompeta, şi se află la a doua vizită la Bucureşti, după recitalul fabulos, dar admirabil trecut cu vederea de public şi presă, susţinut la Sala ArCuB pe la începutul acestui secol. Biografia acestui pluriartist contemporan este la fel de complexă ca genul pe care-l abordează: un melanj inspirat de jazz, funk, rockânâroll, dance şi hip-hop. Copilăria şi adolescenţa i-au fost o sumă de momente magice, dar care aveau să-i creioneze destinul. La 6 ani îşi zăreşte chipul reflectat de strălucirea unei tube, pentru ca un an mai tîrziu să primească de la şeful fanfarei o trompetă defectă, în care şi-a antrenat plămînii o vreme. Abia împlinise 11 ani cînd s-a întors de la şcoală cu primul vinil cumpărat, iar sunetele auzite atunci l-au marcat pentru totdeauna; era albumul Machine Head, al trupei Deep Purple. Cinefil pasionat, Truffaz a descoperit că lumea e mult mai complexă decît credea atunci cînd, puţin trecut de 14 ani, a lipsit de la şcoală pentru a vedea ceea ce el credea că e o peliculă erotică, dar care s-a dovedit a fi un film de artă clasic: Scene dintr-o căsnicie, al lui Bergman. De altfel, importanţa pe care filmul o are pentru existenţa lui e generos reflectată în aşa-numitul "Proiect Ozu", în care fiecare muzician al grupului său improvizează pe scenă în timp ce urmăreşte pe un ecran superbul I Was Born But... al lui Yasujiro Ozu, o comedie mută datată 1932. Semnat de Blue Note în 1997, prima trupă franceză căreia i se oferă această şansă, grupul lui Truffaz se pune pe treabă şi scoate cîteva albume excelente, între care The Dawn (1998) şi Bending New Corners (1999) sînt de departe cele mai reuşite. La Sala Palatului a avut alături una dintre cele mai spectaculoase secţii ritmice din jazzul contemporan, formată din tobarul Marc Erbetta şi basistul Marcello Giulliani, împreună oferind publicului, la bis, surpriza unei variante jazz la iconica "Je tâaime moi non plus". Facem trecerea de la new-jazz la soul-jazz, pentru că pe scenă a venit una dintre cele mai valoroase, dar şi mai puţin mediatizate vocaliste contemporane, Dianne Reeves. Cunoscută publicului mai mult datorită prestaţiilor din concert decît de pe discurile scoase, Dianne provine dintr-o familie cu mulţi muzicieni: mama sa a fost trompetistă, unchiul său, Charles Burrell, a fost basist în orchestra simfonică din Denver, iar vărul George Duke a fost pianist în trupa guru-ului muzicii moderne, Frank Zappa. Avînd în bagaj nu mai puţin de patru Grammy, ultimul în 2006 pentru soundtrack-ul de la Good Night and Good Luck, volubila Dianne a ridicat sala în picioare, ovaţiile îndelungate ale publicului căzut instantaneu în adoraţie făcînd-o să promită revenirea. Ziua de duminică, închiderea cvasidefinitivă a festivalului (fiindcă vom avea epilogul cu Nigel Kennedy Quartet în noiembrie), a programat un singur recital, dar unul cu adevărat "monstrous". Asta pentru că monştrii în cauză beneficiază, luaţi împreună, de nişte cifre astronomice: cîteva sute de albume, zeci de premii, mii de concerte. În loc de o înşiruire fără noimă a cărţilor de vizită, mă voi limita la a-i invoca în faţa dumneavoastră pe Chick Corea (pian), John McLaughlin (chitară), Christian McBride (bass), Vinnie Colaiuta (tobe) şi Kenny Garrett (saxofon). Ca un semn de bunăvoinţă al unui zeu faţă de mulţimea neostoită de jertfe, Five Peace Band a tras cortina peste prima parte a Bucharest Masters of Jazz Festival delectîndu-ne cu unul dintre cele mai speciale concerte pe care le-am fi putut prinde într-o viaţă. Cei care au fost acolo ştiu.