Iranul şi oamenii lui frumoşi

Where you from? întreabă bărbatul, cu un zîmbet larg pe faţă. Romania, răspund cu un zîmbet aproape la fel de larg, puţin neobişnuit pentru cineva iniţial reticent la atîta familiaritate. Welcome to Iran! Este al 26-lea Welcome to Iran! din ziua aceea şi nu e decît ora 14,12. Uneori, conversaţia se opreşte aici. Alteori însă, vrea să afle cum e la noi în ţară, cum a fost după ce l-am omorît pe Ceauşescu, ce a însemnat intrarea în UE, ce se mai aude de comisarul Moldovan sau dacă femeile românce fac plajă dezbrăcate. Ba chiar, cineva m-a întrebat ce filme a mai făcut Cristian Mungiu după ce-a cîştigat Cannes-ul. Prietenia şi curiozitatea cu care te tratează iranienii au darul să te intimideze la început.

Oamenii intră politicos în vorbă cu tine pe stradă, în parc, la bancă, în restaurant şi cam peste tot pe unde te prind. Iar dacă ai nevoie de ajutor, poţi fi sigur că îl vei primi, ba chiar mai mult decît ai sperat. Nu de puţine ori, mi s-a întîmplat să cer indicaţii pe stradă iar interlocutorul să vrea să vină cu noi, să se asigure că am găsit ce căutam, ba chiar să ne invite la un ceai.

Şi vorbesc despre orice. Nu le e teamă să se apuce să-ţi spună, în mijlocul străzii, că nu sînt de acord cu deciziile politice pe care le iau mai-marii lor, nici că vor să emigreze, îţi povestesc despre problemele de zi cu zi, despre job-uri, familie sau religie. Îţi spun cum fac schimburi de cărţi, muzică şi filme, pe ascuns, cum au concerte fără autorizaţie. Pentru că îşi trăiesc la maxim micile libertăţi, ţi se pare fascinant cîtă pasiune pun în ceea ce fac şi cît de importante devin pentru ei lucrurile cu care noi sîntem obişnuiţi sau pe care le trecem cu vederea pentru că nu avem timp.

Chiar ai ce vorbi cu oamenii de acolo! Nu mi s-a mai întîmplat în nici o ţară să discut cu oameni întîlniţi întîmplător despre literatură contemporană, filme sau să filozofăm ore întregi despre obligativitatea prin lege de a fi religios. „De ce trebuie să cred dacă nu cred?“ mă întreba Sam, un puşti simpatic care studia design-ul şi era pasionat de teatru, într-una dintre cafenelele mai hip ale Teheranului. N-am ştiut ce să-i răspund.

„Ce cauţi în Iran?“ întreabă mulţi. Sînt curioşi ce te face să vii în ţara lor şi cum o vezi cu un ochi din afară. Alături de Where are you from?, întrebarea asta am primit-o obsesiv. Ştiu şi ei foarte bine că Iranul e o ţară prost înţeleasă şi că nu stă prea bine la capitolul imagine şi, atunci, vor să afle cum ai trecut de prejudecăţi, de percepţia dată de media şi te-ai hotărît să te duci acolo. Nu sînt mulţi turişti; la un moment dat, ajunsesem să ne cunoaştem între noi. Cu Michael, un australian care călătorea cîteva luni pe an, ne-am întîlnit în patru oraşe diferite, fără să fi vorbit înainte. Iar Iranul nu e o ţară tocmai mică. Se bucură cînd le spui că, dacă ai trecut de bariera iniţială şi te apuci să citeşti, toate poveştile de călătorie de pe net sau din orice ghid despre Iran povestesc experienţe incredibile şi vorbesc de oamenii minunaţi de acolo. Ceea ce fac şi eu aici, de altfel. Să mai spun că primeşti cadouri pe stradă? La Persepolis, am primit o plasă de fructe; în Shiraz, un domn a vrut să îmi ia îngheţată (cea mai bună din toată ţara, se lăuda el) şi, pentru că era închis, a insistat să îmi dea bani să îmi iau neapărat a doua zi, să fie de la el. Nu cred că am plătit un bilet de autobuz vreodată, de fiecare dată cînd întrebam unde e casa de bilete, săreau cîţiva să ne dea. Şi chiar nu-i poţi refuza, sînt oameni pentru care a dărui e o bucurie imensă.

Ce cauţi în Iran? Deja întrebarea sună ca o bandă pusă pe repeat. Prieteni, părinţi, rude, cunoscuţi – era reacţia deja clasică atunci cînd venea vorba despre încotro urma să călătoresc. Bombe, terorişti, arme nucleare, persecuţii, pericole la tot pasul – Iranul oglindit în media şi reinterpretat de la distanţă nu e o imagine promiţătoare şi nici o ţară unde vrei să-ţi faci vacanţa. Dar după ce ai fost o singură dată acolo, visezi la momentul cînd te vei întoarce.

Dar să revenim la prejudecăţile din rucsac. Femeile. Şi le imaginezi asexuate, acoperindu-şi furibund fiecare colţ de piele, needucate, trăind sub dominaţia şi tirania bărbaţilor, mereu sub ameninţarea unei execuţii cu pietre. Pe stradă, în nordul Teheranului, mă simt ca un pom de Crăciun într-o ţară musulmană. Sînt îmbrăcată în haine colorate, hippie, lălîi. „Eşti din India?“ mă întreabă o fată. Nu prea. Fetele de aici sînt aranjate, cu haine scumpe, de o eleganţă sobră, accesorizate şi cu operaţii estetice. Sînt extrem de frumoase, în Teheran vezi domnişoare şi doamne îngrijite şi îmbrăcate mai ceva ca în capitalele modei din Europa, machiate, coafate impecabil, cu care poţi purta o conversaţie care pleacă de la arta contemporană, trece prin feminism, atinge probleme sentimentale şi ajunge la ultimele colecţii ale designerilor francezi. Pe de altă parte, da, vezi femei acoperite complet de veşmîntul negru, retrase şi aparent tradiţionaliste. E un loc al contrastelor puternice, poate mai mult ca altele. Dar toată lumea zîmbeşte. Iranul are o umanitate pe care în multe alte locuri, mai „civilizate“ şi mai „libere“, n-am simţit-o atît de vie.