"Inventăm ca să ne amintim mai precis"

15 ianuarie 2004   La zi în cultură

interviu cu Luis Fernando Verissimo Luis Fernando Verissimo, fiul lui Erico Verissimo, marele prozator brazilian din secolul trecut, este traducător, jurnalist energic şi caricaturist apreciat, colaborînd la cele mai importante ziare şi reviste braziliene, saxofonist într-o trupă de jazz şi unul din romancierii brazilieni de succes ai ultimilor ani. Premiat şi tradus peste tot în lume, Editura Curtea Veche ne-a propus - în Colecţia Byblos, coordonată de Livia Szász - două dintre romanele sale, ambele în traducerea Micaelei Ghiţescu: Borges şi urangutanii eterni şi Clubul îngerilor. Luna trecută, scriitorul brazilian a fost prezent la Uniunea Scriitorilor şi la Librăria Cărtureşti pentru a-şi lansa cele două cărţi. Deşi v-am citit abia acum, scrisul dvs. îmi pare foarte familiar. Jim Crace, Carlo Frabetti, Bioy Casares, ca să nu mai vorbesc de Borges... Este acest "aer de familie" o reţetă a succesului? Cred că romanele mele sînt scrise, în primul rînd, cît mai simplu posibil. Ele reflectă stilul jurnalistic, aşa că sînt scurte, uşor de citit şi, în ciuda intrigii poliţiste care este destul de complicată, nu sînt nici greu de înţeles. Probabil, din această cauză, oamenii sînt atraşi de literatura mea, realistă, dar şi puţin fantasy, livrescă, dar şi cu umor... Oamenii au nevoie de imaginaţie, realitatea nu este totul. Scriem ca să ne amintim adevărul şi inventăm ca să ne amintim mai precis - am scris asta în primul capitol al cărţii. Deşi ştia nenumărate anecdote cu scriitori, Borges nu mi se pare că avea prea mult umor; spusese, de altfel, că parodia nu-i place. În schimb, romanul Borges şi urangutanii eterni îmi pare o parodie a romanului poliţist, iar personajul Borges este destul de amuzant. Dimpotrivă, Borges este un scriitor cu umor. Există multă ironie în povestirile lui şi poate şi din această cauză este destul de dificil să-i interpretezi literatura. Era un reacţionar şi, deşi convingerile sale politice nu se văd în scrisul său, literatura lui este în multe privinţe revoluţionară. Altfel, Borges şi urangutanii eterni este, într-un fel, şi o parodie a romanului poliţist. Cred că putem numi astfel acest roman al meu. În general, literatura poliţistă este percepută ca o literatură minoră, în ciuda eseurilor lui G.K. Chesterton, de pildă, sau a cîtorva structuralişti, printre care şi Barthes, care s-au încumetat să elogieze policier-urile. Literatura poliţistă poate fi mare literatură. Raymond Chandler este autor de romane poliţiste şi unul dintre marii prozatori nord-americani. În Brazilia îl avem pe Rubens Fonseca, unul dintre marii noştri scriitori şi care scrie poveşti detectivistice, romane de suspans. Pe undeva, cărţile mele - în care folosesc toate convenţiile genului poliţist - sînt şi un tribut adus acestui gen care îmi este foarte apropiat. Într-o convorbire celebră, Fernando Sorretino l-a întrebat pe Borges dacă a citit romanul lui Leopold Marechal, Adán Buenosayres, unde apărea ca personaj. Borges a răspuns că subiectul nu l-a atras. Cum a ajuns Borges personajul dvs.? Romanul meu face parte dintr-o colecţie mai mare propusă de editură. În această serie, mai mulţi scriitori contemporani trebuia să aleagă drept personaj un alt scriitor. Iar eu l-am ales pe Borges de a cărui literatură m-am apropiat citindu-i, în primul rînd, poezia. Nu l-am cunoscut însă niciodată. Este crima culinară din Clubul îngerilor o metaforă a societăţii de consum, precum în nuvela Căpcăunii anonimi a lui Pascal Bruckner? Nu cunoc povestirea lui Bruckner, dar în romanul meu este, într-adevăr, şi o critică a societăţii braziliene. În colecţia de care am vorbit, fiecare scriitor trebuia să scrie, de altfel, şi despre unul dintre păcate, iar eu m-am orientat spre lăcomie... Mai mult, afirmaţi că "lăcomia este singurul păcat care merită luat în serios". Vă asumaţi acest reducţionism şi în faţa unor cititori dilematici? Ce să zic... (Rîde.) Vanitatea, de pildă, este un păcat destul de comun şi nu este deloc unul mortal. Pe cînd lăcomia are cu siguranţă urmări fizice regretabile, inevitabile. Aţi auzit de Coelho? Paulo? (Rîde.) Da. L-am cunoscut de vreo două ori, dar nu sîntem prieteni. Nu i-am citit nici o carte. Ce scrie el nu este literatura pe care o citesc, dar faptul că a vîndut şi vinde atît de multe cărţi în atîtea ţări, asta îl transformă într-un fenomen care trebuie luat în serios. Eu nu sînt însă tentat să-l citesc. Nu sînteţi curios? Nu, pentru că ştiu ce tip de literatură scrie şi pe mine nu mă interesează. Acea mixtură de self-help şi misticism mă lasă rece. Statisticile editorilor brazilieni indică faptul că l-aţi depăşit în vînzări pe Coelho. Cîteva dintre cărţile mele, într-adevăr, s-au vîndut mai bine decît ale lui, dar, pe total, el vinde cu mult mai mult. Despre Coelho, de altfel, nici nu se mai poate spune că este brazilian; el este internaţional: un scriitor profesionist care scrie pentru cititori din toată lumea. Nu vă e teamă că veţi deveni foarte popular şi lumea va începe să vă pună la îndoială valoarea? Chiar dacă New York Public Library a ales Clubul îngerilor drept unul dintre cele mai bune cărţi publicate în 1998... Ba da, e o reacţie naturală: vinzi mult, deci nu eşti chiar aşa de bun! Dar cred că mă descurc. În fond, cărţile mele se vînd bine în Brazilia, dar nu şi în restul lumii. Sînteţi brazilian, deci vă place fotbalul. Foarte mult. (Rîde.) Pentru că acolo m-am născut, ţin cu International Porto Alegre, care e pe locul doi în campionatul brazilian, după Corinthians Atlétic. Despre fotbalul românesc ştiu destul de puţine. Am auzit despre Steaua Bucureşti şi mai ştiu cîte ceva despre echipa naţională. Nu am ratat nici un campionat mondial din 1986. Am fost la toate. Ce părere aveţi despre telenovele? Nu aţi fi tentat să scrieţi un scenariu de telenovelă cu referinţe literare? Cred că telenovelele braziliene sînt foarte bine făcute, iar, economic vorbind, ele sînt un produs de export important. Nu cred însă că aş putea scrie un scenariu de telenovelă, ar fi dificil pentru mine. Iar dacă l-aş scrie elevat nu ar mai face rating... Ca oriunde, publicul intelectual al televiziunii este foarte scăzut şi în Brazilia. Marius CHIVU

Mai multe