„Învăţăm să ne jucăm cu energia pe scenă“ – interviu cu trupa Velosonics
Cum s-a născut trupa?
L-am auzit pe Adi (solistul nostru, al tuturor) cîntînd una din piesele lui într-un cadru „festiv“ şi atunci i-am făcut propunerea să lucrăm împreună la materialul lui. În scurt timp, am constatat că nu putem cînta în doi la cinci instrumente simultan. Aşa că, după cîteva permutări, am ajuns la formula actuală. Piesele însele au venit cu stilul, nu l-am găsit noi, ci invers. Pur şi simplu aşa au ieşit melodiile, primele bat puţin spre pop, cele de pe album mai mult spre rock. Stilul e, de fapt, o noţiune abstractă şi relativă, contrar aşteptărilor. Noi doar am căutat pînă am găsit ceva care ne plăcea cum sună.
Eu şi Adi ne cunoşteam de ceva ani înainte să se vorbească de trupa asta… pe vremea aia fiecare îşi încerca norocul în alte proiecte muzicale. Şi Adi cu Andrei erau prieteni mai vechi. Adică în jurul lui Adrian s-au întîmplat lucrurile de la început. Cred că fiecare, separat, ne doream să se întîmple asta la un moment dat. Cristi a intrat neobservat. La primele concerte, Velosonics nu avea basist. Pînă a venit unu’ pe motor, de ziceai că era Rio din
Era Flavius, normal. Stilul a ieşit natural, fără prea multă bătaie de cap pe tema asta.
Velosonics era în „chinurile facerii“ cînd eu încă hălăduiam fără ţintă prin Europa pe două roţi. Eram în Elveţia cînd m-am hotărît că am nevoie de un „fresh start“,
iar restul a venit pe cale naturală. Mi-au plăcut extrem de mult vocea şi look-ul lui Adi (şi eu chiar sînt tipicar), iar stilul iniţial („Berlin Books“, „Songs we used to like“) era „curăţel“ şi plăcut, unii l-au catalogat chiar brit-pop, dar eu am totuşi un background rock, aşa că, uşor-uşor, mi-am pus şi eu amprenta pe noile compoziţii care sînt clar în sfera de alternativ.
De unde vă revendicaţi muzical?
Cred că asta a fost şansa noastră, faptul că ne împărţim un teritoriu vast şi nu ne împiedicăm unul de altul cînd facem piese. Eu vin din anii ’60-’70, Bop şi Adi sînt exclusiv din prezent, Cristi vine de pe o planetă mai jazzy, iar Flavius are propria lui galaxie unde numai el aude muzica.
Toţi ascultăm muzică diferită. Eu am crescut cu alternativ, punk, grunge şi toate metalele din lume. Acum m-am mai calmat, dar nu de tot.
Ne place să credem că sîntem indie, deşi e greşit să spui că ăsta e un stil. Muzical sîntem diferiţi, dar ca medie ieşim oarecum pe plus, adică mai rockish.
Adam Whittaker i-a produs pe Grimus, Toulouse Lautrec, OCS, acum şi pe voi; ce a adus venirea lui în lucrul cu trupa, dat fiind că piesele de anul trecut („Bebop“, „Berlin Books“, „Love for Gold“ şi celelalte) n-au intrat pe acest album de debut?
Pe lîngă un nivel de experienţă şi de profesionalism neîntîlnite la noi, Adam a venit la pachet şi cu multă încredere, curaj şi entuziasm, care, zicem noi, răzbat şi pe album.
Primele piese au avut cumva rolul de a decide o direcţie şi un stil. După ce ne-am prins care e treaba, să scriem un album nou-nouţ şi colaborarea cu Adam s-au dovedit a fi cea mai corectă soluţie pentru a creşte nivelul.
De unde să încep? Adi l-a contactat şi bine a făcut. „Nu ştiu alţii cum sînt“, dar la noi, Adi vine cu ideile de piese (şi are multe, nu glumă!), iar nouă ne plac cam toate, dar e foarte greu să le cernem. Pentru
am decis cu toţii să mergem pe mîna lui Adam, care deşi nu ne-a dat de la început impresia că e foarte organizat, a ştiut exact cum să facă ordine şi ce să elimine din marasmul de idei propuse de noi, care altfel s-ar fi regăsit cu siguranţă pe album şi ar fi ieşit… unul dublu sau triplu.
De ce cîntaţi în limba engleză? Aveţi şi voi iluzia că o să rupeţi gura tîrgului în Occident, acolo unde n-a reuşit nici o trupă românească?
În nici un caz nu a fost ceva premeditat, pur şi simplu aşa au ieşit cuvintele. Deşi nu ne-ar fi speriat aşa o provocare, nu s-a gîndit nimeni serios la Occident, aveam alte lucruri pe cap la momentul respectiv. Pentru 2015 am vrea să revenim la dulcele grai, aşa poţi ajunge la public mai pe scurtătură.
Limba română este mult mai pretenţioasă decît cred mulţi. Nu e vorba de ce spui, ci de cum o spui. În engleză este cu mult mai uşor să fii artist. Mulţi spun că muzica modernă nu sună bine în română. Probabil nu sună bine pentru că limba română are mult mai multe valenţe şi e mult mai pretenţioasă. Nu toţi artiştii/cîntăreţii sînt poeţi, iar un vers cu multe înţelesuri nu e uşor de găsit. Sigur că nu ne propunem să cîntăm în română oricum, este de la sine înţeles că versurile care exprimă simţirea noastră ca muzicieni sînt cele pe care o să le alegem, indiferent dacă sînt în română sau în engleză.
Ce elemente consideraţi că reprezintă semnătura voastră ca trupă?
Nu cred că ne permitem încă luxul să avem o „semnătură sonoră“ veritabilă, în afară de cea imprimată de Adam, producătorul nostru, însă ne-am dori să devină un soi de marcă reprezentaţiile live energice. Învăţăm să ne jucăm cu energia pe scenă, să o împrăştiem în public şi să vedem cum vine înapoi.
Cred că se aude şi se vede relaxarea. Părerea mea…
Noi cîntăm ce simţim. Alţii sînt cu critica, etichetele etc.
Videoclipurile sînt bine făcute, discul are un concept grafic elegant; cît mai contează CD-ul şi videoclipurile azi în viaţa şi pentru finanţele unei trupe care trăieşte oricum doar din concerte?
În afară de valoarea lui simbolic-nostalgică, CD-ul ajută la promovare, la fel şi videoclipurile. În felul acesta, ne pot auzi şi vedea şi oameni care nu ajung la concerte, şi aşa poate vom strînge un public mai mare. În afară de cîteva excepţii notabile, o trupă nu poate trăi din concerte în România, din păcate.
Simplu, merg mînă-n mînă. Dacă ele nu sînt, nu sînt nici concertele. Şi atunci nu ne mai trebuie nici o trupă, mergem direct la campionatele de fussball.
Pe cine admiraţi din istoria pop-rock-ului românesc?
În afară de Vank şi Vama Veche mai există cineva? Dar un cover Ştefan Bănică Jr. trebuie să recunosc că m-ar tenta.
Timpuri Noi, în formula lor de aur.
Cu ce trupă de la noi şi cu ce trupă de afară v-ar plăcea să colaboraţi sau să plecaţi în turneu?
Eu pe la 13 ani, de cînd începeam să merg la concerte Omul cu Şobolani, mă tot gîndeam cum ar fi să cînt vreodată cu ei. Asta s-a întîmplat pînă la urmă. Iar cu Beatles n-am apucat.
RHCP & Foo Fighters, pentru că sînt încă actuali şi sigur ne plac tuturor.
Dacă aţi putea îmbunătăţi un aspect al pieţei muzicale de la noi, care ar fi acela?
Din păcate/fericire, este foarte greu ca un singur aspect să mişte ceva. În momentul ăsta cred că există trei participanţi în joc: 1) creatorul de muzică, 2) consumatorul de muzică şi 3) aspectul economic. Dacă 1 nu îşi face treaba, 2 nu se mişcă. Dacă 1 şi 2 nu îşi fac treaba, 3 nu o să existe. Oricum, mi-ar plăcea ca lumea să creadă mai mult în concert.
Să ştie toţi DJ-ii măcar pentatonica din La. Televiziunile şi radiourile de profil muzical decid ce „se ascultă“. Cel mai bun lucru care i s-ar putea întîmpla muzicii din România e difuzarea ei pe criteriu calitativ (de oameni competenţi şi descuiaţi la minte), luînd în considerare şi alte genuri muzicale decît ceea ce înseamnă
-ul azi. În ţările cu o industrie muzicală sănătoasă,
-ul cuprinde ce e de top din orice gen.
Politica televiziunilor şi a radiourilor de profil muzical este sau să acopere toate genurile, sau se rezumă doar la
-ul amorf şi liniar care nu aduce nimic nou. Este greşit! Au mai existat ici-colo nişte tentative de emisiuni de cîte o oră sau două cu un anumit specific, fie rock, fie jazz, fie rap sau alte subgenuri muzicale. Prea puţin. Per total, posturile TV şi de radio sînt varză, la propriu! Asta pentru că nu sînt canalizate, nişate. Cînd ai un post care dă numai rock, un altul care dă numai jazz, şi aşa mai departe, poţi să evoluezi. Abia atunci poţi să asculţi un radio nu doar pentru o anume emisiune sau pentru că întîmplător ai auzit o piesă care îţi place. Aşa se cultivă ascultătorii de gen.
Cînd nu sînteţi ocupaţi cu muzica, ce (altceva mai) faceţi?
Ne ocupăm cu alte lucruri care ne aduc bani, pe care îi cheltuim cînd sîntem ocupaţi cu muzica. Doi dintre noi aderăm la metode mai clasice de a face acest lucru. Andrei este antreprenor, Marius a făcut şcoala de televiziune, Flavius este veterinar (dar nu numai), iar Cristian Prihotcă, bateristul nostru, este singurul muzician din trupă.
doar că mai avem şi latura asta artistică. Facem sport, mergem la film, călătorim, iubim.
Ce aşteptări aveţi cu acest album de debut şi ce urmează?
Urmează să-l cîntăm şi probabil să compunem nişte cîntece în limba natală.
Aşteptăm oamenii la concerte. Vor urma multe şi, probabil, alte albume, clipuri şi iarăşi albume.
Noi am avut aşteptări pentru acest album încă înainte de a se naşte. Acum putem spune că sîntem mulţumiţi pentru că a ieşit chiar peste aşteptări şi avem mulţumirea „faptului împlinit“ după o strădanie glorios orchestrată de Mr. Adam. Mai departe urmează să convingem şi publicul nostru să ne asculte şi în căşti, dar şi live.
Ce albume din 2014, de la noi şi de afară, ne-aţi recomanda?
Kumm –
The War On Drugs –
Young the Giant –
Firma –
, Jack White –
, Royal Blood –
şi Foo Fighters –
Roundhouse
a consemnat Marius CHIVU