„Învăţ mereu lucruri noi despre tăcere“ – interviu
Născut în Ucraina şi devenit celebru la Moscova şi la Oslo, pianistul din Chişinău, Misha Alperin (n. 1956), va cînta sîmbătă, 23 martie, la Biserica Luterană din Bucureşti, în cadrul Festivalului Jazz in Church (21-24 martie 2013). Mai multe detalii la jazz.ro.
V-aţi născut în Ucraina, aţi copilărit în Moldova, v-aţi mutat în Rusia, după care v-aţi stabilit în Norvegia. Sînteţi un călător înnăscut sau, pur şi simplu, un om universal?
Sînt un cetăţean al minunatei planete numite Pămînt! Toate experimentele mele sonore sînt inspirate de diferitele culori pe care le posedă această planetă. E ca şi cum aş fi tot timpul într-o grădină plină de mirosuri, fiecare te inspiră într-un anumit fel, iar simţul acesta al universalităţii a fost mereu prezent în mine. Chiar şi pe vremea cînd locuiam în Moldova, de exemplu, aveam mereu senzaţia că muzica tradiţională românească nu este doar românească, ci este o parte inseparabilă a culturii est-europene. Asta nu are nici o componentă intelectuală, este doar o percepţie. În opinia mea, toate varietăţile de muzică tradiţională fac parte din aceeaşi familie, indiferent de provenienţă. Doar suprafaţa e diferită, exact ca cea a planetei noastre.
Într-un interviu mai vechi, spuneaţi că, la început, nu prea aţi fost atras de pian. Cum s-a schimbat asta?
N-am avut niciodată, din păcate, un profesor de pian clasic adevărat valoros. De aici şi lipsa de inspiraţie şi de atractivitate. Pe vremea aceea, eram pur şi simplu împotriva a tot ceea ce suna precum un muzeu vechi. Bine, nu eram singurul muzician care punea semnul egalităţii între muzica clasică şi noţiunea de plictiseală. Dacă l-aş fi ascultat atunci pe Glenn Gould, mi-aş fi schimbat fără îndoială opinia şi, probabil, aş fi devenit un pianist classic. Unul între atîtea mii... Din fericire, muzica improvizată a fost cea care m-a ales pe mine. Cu toate astea, tot ce fac acum este influenţat, într-o măsură sau alta, de experienţele mele clasico-tradiţionale.
Aţi evoluat, de la concertele rock şi heavy metal din adolescenţă, la studiile clasice şi concertele de jazz.
E cu adevărat important pentru un muzician să exploreze o paletă cît mai largă de genuri?
Pentru mine, a fost extrem de important să cînt o mulţime de genuri, în primul rînd pentru a decide ce nu mi se potriveşte. Pe de altă parte, faptul că poţi aborda genuri variate nu e o garanţie a faptului că-ţi poţi găsi propriul drum în lumea sunetelor. Pentru asta îţi mai trebuie ceva, cred că se numeşte pasiune.
Este adevărat că, în timpul studenţiei, obişnuiaţi să cîntaţi piese Beatles şi Elvis Presley la nunţi, pentru a mai cîştiga un ban?
Este perfect adevărat, dar trebuie să recunosc că niciodată nu mi-a plăcut prea mult să cînt rock, pop şi ce mai cîntam noi pe atunci.
Motivul principal este acela că nivelul artistic şi tehnic al celor care se băgau în astfel de proiecte era destul de redus, astfel că am început să dospesc ideea unei trupe moldoveneşti de folk-rock. Primul nostru proiect etno-rock a fost o adevărată revelaţie pentru mine. Se întîmpla la Bălţi, dacă-mi amintesc bine, prin 1974, iar prima compoziţie a noastră se numea „Aşa-i viaţa omului.“ Restul e istorie.
Cît din copilăria trăită în zona Carpaţilor se regăseşte în muzica dumneavoastră?
Sincer, nu ştiu. Nu ştiu nici cît din mine este norvegian, evreu sau rus, şi nici nu cred că are vreo importanţă. Sigur este faptul că, oriunde am trăit, am fost puternic influenţat şi inspirat de tradiţiile locale. Din păcate, n-am fost niciodată atît de bun încît să-mi permit aceste stiluri, aşa că nu mi-a rămas altceva de făcut decît să-mi creez propriul stil.
Cum puteţi descrie experienţa dvs. cu casa de discuri ECM? Aţi fost atras de poezia pe care o emană înregistrările lui Manfred Eicher, sau a fost altceva?
Colaborarea cu ECM este excelentă şi a venit exact cînd aveam mai multă nevoie. Din cauza faptului că am cîntat, poate prea mult, la nunţi, fie ele de români sau de evrei, ratasem aproape total liniştea şi poezia pe care le-am regăsit la ECM. Şi, fiindcă echilibrul este forma mea de agregare, jumătatea mea balcanică tînjea după cealaltă jumătate, cea nordică, glacială şi retrasă. Bineînţeles că acum, după 20 de ani de trăit în Nord, îmi lipsesc mult mirosul roşiilor adevărate, ardeii graşi, brînza ciobănească şi vinul roşu făcut la ţară. Toamna din Balcani, cu viile grele de struguri, e ceva ce nu pot uita vreodată. Poate de aceea, Italia îmi este atît de dragă, fiindcă îmi aminteşte de toamnele din Moldova, cînd ţăranii se pregăteau de nunţi, iar vinul tînăr înnebunea simţurile.
Cum e viaţa între fiorduri? Care sînt sursele de inspiraţie acolo?
Viaţa aici e cea pe care mi-o doresc. Nordul mă inspiră foarte mult, fiindcă aici învăţ mereu lucruri noi despre tăcere, despre pauze, şi despre cît de importantă pentru mine este, de fapt, singurătatea. Chiar şi atunci cînd te afli în mijlocul oamenilor.
Aveţi un pianist preferat?
Sînt doi, dar nu pot să-i diferenţiez în vreun fel: Richter şi Gould.
Aţi crescut foarte aproape de graniţa cu România, aţi vorbit vreodată româneşte?
N-am vorbit niciodată, dar am cîntat în româneşte la nunţi. Nu-mi mai amintesc nimic acum, dar româna este, alături de idiş, una dintre limbile vorbite de mama mea. Familia ei a trăit în Basarabia înainte de 1940, dar, după venirea ruşilor, a fost deportată în Siberia. Mama mea trăieşte în Israel acum, iar uneori îmi mai cîntă „Ţărăncuţă, ţărăncuţă“.
a consemnat Cătălin TOADER