Interiorul do

E ceva, o ştim destul de bine, cu insulele şi oamenii lor. Sînt şi alte geografii care predispun la căutări şi reveniri, de la Leh Ladakh-ul indian pînă la Stîncoşii nord-americani, în Ţara de Foc, de la fiordurile norvegiene şi pînă la geografia aproape ficţională a Noii Zeelande. Oricît de insignifiante geografic, oricît de în afara circuitelor turistice tradiţionale, nu am întîlnit insule fără o predispoziţie pentru poveste.  

Sudul Coreei de Sud e inventat, cred, doar pentru a ajunge la nenumăratele insule de acolo. Cea mai spectaculoasă dintre ele, Jeju-do („do“ înseamnă insulă, în coreeană), cu muntele vulcanic activ, Halla, are un climat aproape tropical – ceea ce pare ireal pentru excesivul climatic continental – şi e cea mai apropiată de turismul pentru exterior, mai uşor marketabil. Pare atît de departe de graniţa cu nordul comunist şi geografia sa simbolică. Muntele sacru al coreenilor, Baekdu, e încă sub controlul uniformei de diftină tovărăşească. În loc de legendarii tigrii albi din stampe ori cocori zburînd ceramic, e reprezentat acum doar de lagăre şi de baze secrete de rachete. Peste munţii Baekdu, cocorii nu mai pot zbura acum, fireşte, decît realist-socialist. La poalele munţilor Halla, în sud, cresc palmierii, iar între aceste două exterioare locuieşte Robinsonul coreean.

Insula care mi-a plăcut cel mai mult în Coreea se cheamă Namhae. Am vizitat-o cu Ji Hoon şi soţia lui, colega mea de la poloneză, Emilia Szalkowska, în minivan-ul lor familial, în care s-au urcat atunci şi trio-ul de manas, surori latine – Maria din Lisabona, Laura din Barcelona şi Leticia din Porto Alegre (era, de fapt, excursia de la revedere a ultimelor două). Să vizitezi o insulă înainte de o despărţire e un lucru urban şi face întotdeauna bine.  

Namhae, insula „Mării de Sud“, se află lîngă marele oraş-port Busan. Spre Busan poţi merge cu KTX-ul, făcut după modelul TGV-ului francez. E recomandabil celor grăbiţi, burghezi ori melancolici. Rapid, foarte confortabil şi predispus, ca orice tren, privitului în interior. Sau poţi ajunge cu maşina pe autostradă, care în Asia de Est ar fi recomandabilă doar calmilor de tipul „riders on the storm“. (E greu să compari ceva cu drive-ul tăcut al oaselor pe drumul bară la bară pe o autostradă, în crepusculul asiatic.)

E situată, pictural, în marea cu acelaşi nume, frumoasă prin relieful cu nenumăratele terase de ceai verde, satul german, terenuri de golf, spa-uri de toate stelele, plaje fără turişti, temple şi linişte. Ca să ajungi la ea, traversezi un pod roşu, tip San Francisco. Coreenii sînt oameni calzi, nu ar lăsa nici măcar o insulă să plutească singură, în derivă. Satul german este construit de foşti muncitori sud-coreeni – transferaţi în anii ’60, pe vremea dictaturii militare, pentru know-how în RFG – reîntorşi căsătoriţi cu nemţii care şi-au făcut aici o oază arhitecturală tipică. E uşor revigorant să vezi că spiritul nemţesc la pensie nu alege numai sudul-Mallorca. Namhae are şi cîteva case vechi, acoperiş în acoperiş, cu pridvoare din lemn şi poze vechi pe pereţi, unde poţi mînca fără să ai sentimentul penibil al regiei turism agro-zen. Namhae e o insulă-compozit, are şi părţi anonime pentru turismul de pliant, ale pescarilor ori ale scufundătoarelor care scot din ape, cu dăruire de Vineri, moluşte sau alge şi le întind pe sîrme la uscat, pentru mesele continentalilor.

Insula care contează cel mai mult pentru coreeni nu se poate vizita, însă. Se cheamă Dokdo, „insula solitară“, şi e formată, de fapt, din două roci mari. Preferînd, din motive de istorie sensibilă, o geografie de dicţionar, coreeni le numesc „Insula de vest“ şi „de est“. Japonezii, preferînd o geografie minimalistă, dar cu ninja la vedere, le numesc Takeshima – „insula bambusului“, roca vestică chemîndu-se „Bărbatul“, iar estică – „Femeia“. Pentru vechii marinari britanici şi francezi, insulele se numeau, mai prozaic, Liancourt Rocks, după o navă care nu a mai ajuns-o pe Moby Dick-ul vremii şi a eşuat pe-acolo. Japonezii mai trimit, aşa, de bruscă acribie ştiinţifică, echipaje de biologi pentru „expediţii de cercetare a subsolului marin“. Iar coreenii trimit în întîmpinarea lor portavioane. Ambele coregrafii se petrec, natural, în preajma alegerilor. E genul de dispută în care rana din interiorul istoric al unei naţiuni se vede chiar şi prin alegerile toponimice.  

Coreenii îşi iubesc atît de mult insulele, încît au împrumutat principiul lor de alcătuire şi pentru locuinţe. Marile aglomeraţii urbane coreene sînt alcătuite din minicartiere, apatâ, cu aer de fort insular. O companie construieşte un număr de blocuri cu arhitectură identică, uneori în mijlocul a nimic – doar munţi –, pus la o distanţă rezonabilă de oraş, de parcurs pentru naveta zilnică (în medie, la vreo oră de mers cu maşina); i se dă un nume cu rezonanţe poetice ori cosmopolite, se plantează magnolii şi azalee, minicartierul este înconjurat de magazinele necesare, de şcoli de după-amiază, se pune poartă, barieră pentru maşini alogene, se trag linii foarte punctuale de transport în comun pînă acolo. Exteriorul acestor cartiere e monoton şi aproape identic. Interiorul, însă, e răspunsul lor pentru nevoia de siguranţă şi face parte din altă poveste Est – Vest.  

Foto: B. Tănase