Insule de pace de Helen Oyeyemi, traducere de Oana Zamfirache, Curtea Veche Publishing, 2023 - fragment
Un cuplu primește cadou pentru luna de miere o călătorie la bordul unui tren neobișnuit. Acesta este singurul lucru de care poți fi sigur atunci cînd pătrunzi în lumea creată de Oyeyemi, misterele acumulîndu-se cu fiecare pagină. Manguste pe post de animale de companie, bărbați alergînd în clădiri în flăcări pentru a salva oameni care se dovedesc a nu fi acolo, tablouri care-și schimbă compoziția în funcție de privitor, artiști excentrici, un testament cu bucluc și, mai ales, prezența/absența unui personaj enigmatic, în legătură cu care personajele nu pot cădea de acord dacă există sau nu.
Helen Oyeyemi construiește un univers oniric unde totul este posibil, dar în care cititorul nu se rătăcește, ci dă nas în nas cu dorințe pe care nici nu știa că le are.
„Cartea este eliptică, bizară și amuzantă și, în ciuda decorului său gen Wes Anderson, este o poveste de avertizare foarte sumbră. Evocă faptul că eșecul în a înțelege sinele esențial al cuiva este pernicios și contagios. Această poveste cu trenuri devine o comedie de maniere construită în jurul celei mai grave încălcări posibile a etichetei: refuzul, la propriu, de a vedea pe cineva.“
– Vulture
HELEN OYEYEMI este autoarea volumului de povestiri What Is Not Yours Is Not Yours, cîștigător al Premiului Pen Open Book, precum și a altor nouă romane. În 2010 a cîștigat Premiul Somerset Maugham, iar în 2012, Premiul Hurston/Wright Legacy. Locuiește în Praga.
1.
Ai trecut vreodată printr-o despărțire aproape jignitor de ușoară? Genul de despărțire în care persoana cu care tocmai ai rupt legăturile din cauza unor motive oarecare ridică puțin din umeri, îți spune: „Mulțumesc pentru tot, mai ales pentru sinceritate“ și apoi se îndepărtează, fluierînd pe ritmurile cîntecului lui Hoagy Carmichael, „I Get Along Without You Very Well“?
Sau poate că ai fost tu cel părăsit atît de facil? Eu n-am ars-o niciodată așa de stoic, nici măcar nu mi-a trecut prin cap să încerc. Înainte să fiu cu Honza, am fost doar cu tipi la fel de emotivi ca și mine: am fi putut să formăm un fel de trib, uniți sub un drapel pe care scrie: RESPING PENTRU TOTDEAUNA RESPINGEREA TA.
Dar de data asta… de data asta n-au fost decît zece minute neplăcute, petrecute într-o cafenea. Apoi s-a terminat, Honza plecase și eu eram recunoscător și ușurat că n-a ieșit cu scandal. Mi-am
spus: Deci asta e. S-a terminat. Mi-am pus căștile și am luat-o spre stația de metrou, creierul sorbind din lista de melodii optimiste ca dintr-un sirop. Muzica m-a binedispus atît de mult, încît, atunci cînd mîna unui hoț s-a furișat în rucsacul meu, n-am făcut decît s-o plesnesc și să dau din deget dezaprobator, în loc să-l înșfac pe tip și să-l arunc pe scări.
Cînd am ajuns acasă, n-aveam mesaje de la Honza. Singurele rămășițe ale relației erau niște boxeri pe care mi-i făcuse cadou. Niște boxeri cu model de tapiserie și pe care erau scrise zilele săptămînii, această informație crucială fiind brodată cu ață stacojie pe betelia fiecărei perechi: Pondĕli, Úterý, Středa… Se dădea trist că nu știam niciodată ce zi a săptămînii este. Și iată – acum știu șapte cuvinte în cehă! Încă puțin și o să știu limba la perfecție, îmi spunea.
Zilele de după despărțire se acumulau. Munceam, făceam voluntariat, mă uitam la seriale, citeam cărți, mă vedeam cu prietenii, purtam chiloții cu model în ordinea lor obișnuită. Pondĕli – nicio întrebare nostalgică sau vreo rugăminte tristă, Úterý – niciun eseu pe tema adevărul-e-că-mănînci-rahat, Středa – nicio poză cu am-văzut-asta-și-m-am-gîndit-la-tine, Čvrtek, nicio șansă de a mă răzgîndi, Pátek, Sobota, Neděle, nimic.
Un ciclu repetat luni întregi, pînă cînd chiloții au fost spălați de atîtea ori, încît au devenit niște cîrpe. Cînd i-am aruncat la gunoi, mi s-a părut că procesul de despărțire conștientă s-a terminat (partea proastă e că glumesc doar pe jumătate), dar în curînd au început să-mi lipsească chiloții ăia care îmi veneau la fix și mi-am cumpărat alții la fel. Aveam posibilitatea să aleg unii pe care să scrie în altă limbă, dar eu căutam siguranța, nu noutatea, așa că am rămas la formula inițială.
E posibil ca oamenii să te trădeze, dar boxerii potriviți, niciodată. Cît despre Honza Svoboda, n-am mai știut nimic de el pînă cînd…
2.
Nici n-am început bine și simt că-mi pierd curajul. OK, o să încep, înainte să mă răzgîndesc.
Imaginați-vă: cam patru ani mai tîrziu, un cuplu de tineri visători face o călătorie cu trenul…
Pe Xavier îl amuză ideea de a considera că la treizeci și opt de ani ești încă tînăr. Dar asta era vîrsta noastră de atunci. Și nici de purtat nu ne purtam așa de matur.
În orice caz: Gara noastră locală este o platformă de transport tipică pentru un sătuc din fundul comitatului Kent. Este prima și ultima stație pentru cele două rute de autobuz ale satului și oricît de hotărîți am fi noi, pasagerii, să trecem repede prin ea, tot zăbovim. Clădirea exercită un magnetism alandala, lăsînd impresia că este ruda unui hambar de țară lăsat în paragină. O rudă familiarizată cu infernalul. Iată-l (infernalul de zi cu zi) cum se întrevede în vopseaua decolorată a zidurilor exterioare și iată-l din nou în felul în care ferestrele par luminate cu gaz, în umbrele care descresc în spatele geamurilor sepia. N-ar fi de mirare dacă Lucifer ar avea atîrnate pe-acolo niște ciolane de porc, pe care le vizitează din cînd în cînd, ca să verifice cît de afumate sînt. Dar, în loc de ciolane venite din iad, găsiți o cafenea în care vi se oferă niște cești de ceai demne de UNESCO. Cireașa de pe tort o reprezintă cele două șine de tren, unde, de patru ori pe zi, călătorii se amestecă cu sătenii care au venit să-i aștepte sau să-i conducă la tren. Două sosiri și două plecări pe zi nu sînt suficiente ca șinele să ia în serios menirea pe care oamenii consideră că o au… Conform instrucțiunilor primite, am ajuns la gară la șase și jumătate, duminică dimineața, primăvara, iar caprifoiului, fluturilor și altor ființe zburdalnice nu părea să le pese de sosirea și de plecarea trenurilor. Presupun că frumoasele lor tumbe, fîlfîituri și alte cele îi făceau să se creadă ambasadorii anotimpului, cu drept la liberă trecere.
Trenul aștepta la linia pentru Londra, arătînd mai degrabă ca o creatură marină decît ca o locomotivă. Pe atunci, eram însoțiți de o mangustă pe nume Árpád, care s-a zburlit cînd a văzut trenul.
– Iată dragonul, iată-i coama, i-am șoptit.
Pe corpul lui scund și lung se întindeau fîșii lucioase de metal argintiu, scînteind și răsucindu-se. Trenul își purta numele ca pe o diademă, acesta fiind scris cu litere stacojii care dansau pe o panglică rubinie, situate deasupra ferestrei de la cabina conductorului. ZIUA NOROCOASĂ.
Cabina conductorului era goală. Árpád inspecta peronul, bătînd cimentul cu labele ca și cum s-ar fi pregătit să se arunce în aer și să se năpustească asupra unui dușman. Xavier i-a spus lui Árpád că exagerează și cu toate acestea, de unde stăteam noi, părea că roțile s-au îndoit peste șine. Iată-i coama, iată-i ghearele…
Eu n-am spus decît atît:
– Cîte zorzoane! Un pic cam strident pentru un tren care face contrabandă cu ceai, nu?
O trecătoare care purta o vestă reflectorizantă și o cască de protecție galbenă ne-a întrebat dacă urmează să vizităm un loc drăguț. Am spus:
– Habar n-am.
Xavier m-a luat pe după umeri și a informat-o că ne ducem în luna de miere care nu e tocmai o lună de miere. Un răspuns care făcea ca acest eveniment din viața noastră să fie o destinație în sine și care, în același timp, bagateliza faptul că nu știam dacă ne ducem într-un loc drăguț. Nu se înțelegea mare lucru din ce scria pe bilet. Poate că Árpád era supărat din cauza asta, dar nouă, care ne duceam într-o lună de miere care nu era tocmai o lună de miere, nu prea ne păsa.