Insomnia

În Europa se consideră în general că statul e dator să finanţeze conservarea patrimoniului şi să subvenţioneze producţiile culturale. La ce bun acest angajament atît de costisitor? – se întreabă unii cetăţeni. Cine sînt beneficiarii? Într-adevăr, problema apare atunci cînd subvenţii masive sînt direcţionate către zone aparent „moarte“, către instituţii care par să nu trezească publicului un interes imediat. Da, avem nevoie de muzee – cred că fraza aceasta ar întruni majoritatea sau chiar unanimitatea; pe de altă parte, muzeele au, cel puţin în România, cifre de vizitare extrem de scăzute. Cum rezolvăm acest paradox între un principiu (ataşamentul faţă de instituţiile de cultură) şi dimensiunea practică (mersul la muzeu)? În anii ’80, ministrul francez al culturii, Jack Lang, a întreprins cîteva demersuri substanţiale pentru a ameliora accesul publicului larg la manifestările culturale. Misiunea pe care şi-a propus-o a fost „democratizarea culturii“.  Printre invenţiile sale se numără, de pildă, „Sărbătoarea Poeziei“, „Sărbătoarea Muzicii“ şi „Noaptea Muzeelor“. Două principii stau la baza conceptului: gratuitatea şi adresabilitatea. Mesajul pe care a încercat să-l transmită atunci era că accesul la evenimentele culturale nu e un privilegiu al elitelor, ci un drept universal. Muzeele (dar şi teatrele, sălile de concerte etc.) sînt spaţii publice în care oricine e binevenit. Ideea lui a servit drept model în numeroase ţări europene.

Anul acesta, la Noaptea Europeană a Muzeelor (14 mai) au participat cîteva mii de instituţii, 54 de ţări, iar evenimentul a antrenat, global, cîteva milioane de vizitatori. Şi muzeele din România s-au aliat la acest maraton, propunînd programe speciale şi aşteptîndu-şi vizitatorii pînă tîrziu în noapte. Judecînd după cifrele furnizate chiar de organizatori, Noaptea Muzeelor a fost un succes: la Bucureşti şi în ţară s-au înregistrat cîteva zeci de mii de intrări.

Îmbulzeala şi cozile din faţa Muzeului Naţional de Artă din Bucureşti mi-au amintit cumva de cozile de pe vremuri din faţa magazinelor alimentare: oamenii se împingeau şi aşteptau ceva – nu prea ştiau nici ei ce anume – dar dacă tot s-a băgat ceva şi, pe deasupra, mai e şi gratis, de ce n-ar sta la coadă toată noaptea? Singura diferenţă faţă de amintitele cozi de la Alimentara e că aici, la muzeu, „marfa“ ajunge pentru toată lumea: o găseşti tot aici şi azi, şi mîine, şi, mai mult ca sigur, o să fie şi poimîine. Pe de o parte, înghesuiala din Noaptea Muzeelor e semnul unei precarităţi, dar ea indică şi apetenţa pentru participare la o activitate culturală. Semn bun pentru muzee, căci asta înseamnă că „piaţa“ cere – totul e să ştie ce şi cum se întîmplă.

Cel mai interesant în toată această poveste mi se pare dimensiunea civică pe care a căpătat-o evenimentul cultural: dincolo de comicul îmbulzelilor am putut observa şi un tip de participare activă şi un partaj – între necunoscuţi – al mirajului descoperirii. Oameni care s-au îmbulzit la coadă îşi făceau cu ochiul în galerii şi-şi împărtăşau cunoştinţele despre patrimoniu. Cred că acest tip de comportament ar putea fi speculat, pe viitor, de muzeografi, atunci cînd concep programele şi parcursurile muzeale. Arta trebuie să vorbească, arta e (şi) un prilej de interacţiune.

Foarte adecvat în acest sens mi s-a părut experimentul stradal realizat de Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa“ şi Muzeul Naţional al Ţăranului Român. În Muzeul-Labirint miza a fost tocmai ludicul şi interacţiunea, şi tocmai de aceea a şi prins. Mai mult ca sigur, şi-au cîştigat o mulţime de clienţi noi.

Însă cel mai important beneficiu al Nopţii Muzeelor e schimbarea de atitudine pe care acest eveniment anual o poate antrena: anume prin desacralizarea unui spaţiu considerat de mulţi inaccesibil.