Infiltraţii

16 iunie 2010   La zi în cultură

În 1887, jurnalista americană Nellie Bly se interna, la cerere, în ospiciul Blackwell’s Island. Scopul ei era să afle cum sînt tratate acolo femeile considerate bolnave mintale. Timp de zece zile a constatat pe pielea ei cum sînt maltratate pacientele din acest azil: mîncare proastă, băi cu apă rece, violenţă fizică, izolare, umilinţe. Articolul apărut în New York World a avut ecouri considerabile: la presiunea opiniei publice, autorităţile au alocat un milion de dolari pentru a reforma instituţia.

În 1925, Albert Londres stîrnea valuri în Franţa cu o anchetă jurnalistică intitulată Chez les fous (La nebuni). Ancheta a dezvăluit abuzurile sistematice sau involuntare ale personalului din ospicii, tratamentul inuman aplicat pacienţilor, condiţiile insuportabile din instituţiile psihiatrice. Pentru a arăta mizeria, jurnalistul a încercat mai întîi să intre în aziluri pe cale oficială: directorii de instituţii, medicii şi autorităţile publice l-au refuzat categoric. Hotărît să vadă ce se petrece dincolo de uşile închise ale misterioaselor aziluri de nebuni, Londres s-a dat drept nebun, apoi drept îngrijitor şi a reuşit să cerceteze mai multe ospicii. Ancheta a dezvăluit că bolnavii nu sînt îngrijiţi, ci doar izolaţi de societate, că, refuzîndu-li-se un tratament corespunzător, li se confiscă şansa vindecării, în fine, că psihiatrul a devenit un fel de autoritate supremă de ale cărei decizii arbitrare depind sănătatea şi libertatea pacienţilor. Nu doar recunoaşterea acestei situaţii îngrijorătoare i-a alarmat pe cetăţenii francezi, ci şi metoda (pe atunci nouă) de lucru a jurnalistului: Albert Londres a fost, probabil, primul mare reporter incognito al Franţei.

În Germania, Günter Wallraff a devenit celebru prin anii ’70 datorită reportajelor sub acoperire publicate în presa cotidiană. Pentru a documenta poveştile cuprinse în ultima carte a sa (Printre perdanţii celei mai bune lumi) s-a deghizat în imigrant somalez ajuns în Bavaria, în om al străzii la Frankfurt, în angajat robotizat al unui call-center, în măturător, în negru care se urcă, chipurile întîmplător, într-un vagon plin cu huligani beţi. Pentru Wallraff, deghizarea e o armă, un instrument de lucru pentru a observa, înţelege, arăta şi rezolva inechităţi sociale.

Seria de emisiuni Les Infiltrés difuzată acum de France 2 provoacă acelaşi tip de controverse ca reportajele lui Nellie Bly, Albert Londres sau Günter Wallraff. Télérama a dedicat un dosar special acestei emisiuni: în centrul atenţiei nu au fost descoperirile (cu adevărat) senzaţionale ale reporterilor sub acoperire, ci statutul jurnalistului şi limitele profesiei.

Pentru a spune adevărul, este oare necesar (util? etic?) ca jurnalistul să recurgă la măşti? Cît de mult îi afectează credibilitatea faptul că îşi ascunde adevărata identitate sub o mască, şi camera de filmat - sub palton? În Franţa, un articol din charta jurnaliştilor precizează obligaţia de a nu folosi metode neloiale pentru a obţine informaţii. Deghizarea, spun jurnaliştii care recurg la ea, nu e doar o metodă de lucru, ci un mod de viaţă: ca să arăţi adevărul celorlalţi (pentru că obiectivitatea jurnalistică e de mult o iluzie), trebuie să intri în pielea lor, să simţi ce simt ei. Emisiunea Les Infiltrés prezentată de France 2 şi-a propus exact acest lucru. Însă reproşurile nu sînt nefondate. Limita acestei imersiuni se vede în momentul în care demersul jurnalistic se transformă într-un scoop de presă: demascarea injustiţie riscă astfel să devină un demers narcisist. Nu e singura problemă. În aprilie, o ediţie a emisiunii Les Infiltrés denunţa nişte cazuri de pedofilie. Reportajul realizat cu camera ascunsă a scandalizat deopotrivă autorităţile şi lumea presei. Pe de o parte, poliţia a putut fi sesizată într-un caz grav. Pe de altă parte, reporterii şi-au dat în vileag sursele – ceea ce constituie (încă) o abatere de la deontologie. „Atunci cînd eşti destinatarul unei informaţii cu privire la corupere de minori sau violul unor copii, este firesc să semnalezi poliţiei cazul“, a explicat Laurent Richard, unul dintre realizatorii emisiunii. Dominique Pradalié de la sindicatul naţional al jurnaliştilor s-a grăbit să-i dea replica: „Probabil că Richard confundă legitimaţia de jurnalist cu legitimaţia de poliţist. Un jurnalist în exerciţiul funcţiunii nu are de ce să-şi dezvăluie sursele“.

Unii jurnalişti „purişti“ susţin chiar că cele mai multe subiecte de presă pot fi realizate şi respectînd regulile. Dar este mult mai greu, pentru că presupune documentare asiduă şi căutări pentru a identifica surse credibile şi implicate.

Mai multe