"În toţi aceşti ani am încercat să-mi fac o ţară a mea"

11 iulie 2012   La zi în cultură

- intervi cu artistul şi regizorul Ştefan CONSTANTINESCU -

Pe Ştefan Constantinescu l-am cunoscut la TIFF anul acesta, unde a venit imediat după Cannes, cu scurtmetrajul Cină în familie. Expoziţia de la sala Dalles, “Pif şi epoca de aur”, pe care a curatoriat-o şi pe care o puteţi vedea pînă pe 22 iulie, mi s-a părut un bun prilej pentru a vorbi despre proiectele sale artistice.


Multe dintre proiectele dumneavoastră – Epoca de aur pentru copii, filmul documentar Dacia, dragostea mea, acum expoziţia al cărei curator sînteţi, alături de Jean-Pierre Dirick, „Pif şi epoca de aur“ – par părţi fine şi sensibile ale unei investigaţii a trecutului recent. În ce relaţie sînteţi cu nostalgia?

Sînt într-o relaţie de dragoste şi ură cu nostalgia, dar nu nostalgia a fost resortul în investigarea trecutului recent. Mi-am asumat în practica mea artistică rolul de martor-narator. Într-un interval de 14 ani, am lucrat cu mărturii şi cu moştenirea trecutului. Întîi am povestit istoriile părinţilor şi bunicilor mei şi am continuat cu propriile mărturii. Totul a început în 1998-1999, cînd am lucrat împreună cu Cristi Puiu şi Arina Stonescu la un proiect care se numeşte „Arhiva durerii“ (2000). Era o instalaţie video care cuprindea 12 interviuri ale unor foşti deţinuti politici din perioada comunistă. Acest proiect a fost baza pe care am construit restul. Am simţit că am datoria să spun poveştile generaţiei bunicilor şi părinţilor noştri, pentru a-mi cîştiga dreptul să vorbesc despre timpul prezent şi generaţia mea.

„Pif e partea simpatică a comunismului“, spunea Michel Houellebecq la Bucureşti. Expoziţia de la Bucureşti, în care expun artişti importanţi (Ion Grigorescu, Victor Man, Ciprian Mureşan, Dan Perjovschi ş.a.) pare că-i dă dreptate. Mitologia creată în jurul acestui personaj a rezistat în timp?

Da, este adevărat ce spune Houellebecq. Pif a fost ceva special pentru noi toţi, chiar şi pentru cei care au avut mereu acces la această revistă. Prima mea amintire despre revista Pif e legată tocmai de gadget. Aveam un vecin ai cărui părinţi reuşeau să-i facă rost de aceste reviste. Îmi amintesc că pe la 15 ani i-am dat acestui băiat un aparat de radio rusesc în schimbul unui teanc de reviste şi al unui gadget Pif. Era un pistol de plastic care trăgea cu săgeţi cu ventuză. Părinţii mei au explodat cînd au descoperit lipsa aparatului. Mi-au spus că nu mă pricep la afaceri şi că m-am lăsat păcălit de-un băiat mai mic decît mine. Pentru mine, această expoziţie constituie un prilej de rememorare a acestei perioade, dintr-o perspectivă nouă.

V-aţi propus ca demersul dvs. artistic să fie unul recuperator?

Cred că e un cuvînt bun. Trăind la peste 2000 km şi într-o altă cultură, m-am simţit obligat să încerc să explic nişte lucruri, uneori cu riscul de a deveni prea pedagogic în demersul meu. 

Sînteţi deopotrivă artist vizual şi regizor. În scurtmetrajele pe care le-aţi făcut, şi mă gîndesc la foarte recentul Cină în familie şi la Troleibuzul 92, vorbiţi obsesiv despre relaţii de cuplu. Sînt aceste două teme – trecutul şi mecanica sentimentelor – obsesiile dvs. artistice?

Faptul că sînt artist şi regizor se reflectă în practica mea din ambele domenii. Aceste filme sînt gîndite să aibă o viaţă dublă: atît în circuitul cinematografic, cît şi în spaţiile de artă contemporană. Nu cred într-o artă elitistă care se adresează unui grup închis şi restrîns. 

Mecanica sentimentelor este într-adevăr un fir roşu în seria de scurtmetraje: Şapte nuanţe de gri. Protagoniştii acestei serii sînt cupluri în situaţii-limită. Dar în aceste povestiri se împletesc şi alte teme, cum ar fi violenţa în Troleibuzul 92, vina în Cină în familie sau speranţa în Şase peşti mari. Şase peşti mari îl voi filma la Bucureşti la începutul lunii octombrie şi constituie epilogul acestei serii. 

Ştiu că împreună cu Xandra Popescu, co-scenarista cu care aţi scris Cină în familie şi Şase peşti mari, pregătiţi un lungmetraj. Va fi în aceeaşi zonă a scurtmetrajelor?

Filmul se numeşte Viking Line Story şi este un fel de road movie. Este povestea a doi oameni învinşi din punct de vedere sentimental care încearcă să lege o relaţie în mediul absurd al unei croaziere între Stockholm-Helsinki-Turku. Această croazieră e marcată în conştiinţa scandinavă ca un loc al desfrîului în care oamenii uită de inhibiţii. Călătoria lor este una fizică, dar şi una mentală către amintirile şi dorinţele personajelor.

Locuiţi în Suedia. Cină în familie, care a fost la Cannes anul acesta în Semaine de la Critique, apoi la TIFF, mi s-a părut foarte suedez. Ce înseamnă pentru un artist să facă naveta între două lumi, între două sensibilităţi?

Cină în familie a fost singurul film suedez prezent la Festivalul de la Cannes, iar acesta era realizat de un român. Stilistic, filmul are, într-adevăr, o dimensiune suedeză, dar la bază povestea este românească. Relaţia mea cu Suedia este complicată. Cînd am ajuns în Suedia, în 1994, am crezut că voi sta trei luni şi mă voi întoarce. Eram student în anul IV la Universitatea de Artă din Bucureşti. Am intrat la Academia Regală din Stockholm la secţia pictură, după care m-am mutat la secţia video şi, dintr-una în alta, au trecut 18 ani aproape fără să-mi dau seama. În toţi aceşti ani, am încercat să-mi fac o ţară a mea, un amestec între România şi Suedia. Într-un fel am reuşit, şi asta îmi dă un fel de linişte. Cred că în mod instinctiv am parcurs acelaşi traseu şi între practica artistică şi cea cinematografică. E un sentiment plăcut să fii cineastul din lumea pictorilor şi pictorul din lumea cineaştilor.

Cum vă raportaţi la ce s-a întîmplat în cinema-ul românesc din ultimii ani? Dar în artele vizuale?

La noul cinema românesc din ultimii ani mă raportez de la distanţă, dar cu afecţiune; în fond, primele mele filme video sînt de la începutul anilor 2000. Dacia 1300, generaţia mea (2003), Passagen (2005) au fost primele mele încercări care, nu întîmplător, aparţin zonei observaţionale. La începul anilor ’90 eram mai mulţi prieteni, tineri artişti frămîntaţi de dorinţa de a ne găsi propria voce în acea perioadă confuză. Aşadar, nu pot să nu-l pomenesc pe Cristi Puiu, unul dintre partenerii mei permanenţi de dialog. 

O mare parte din ce fac acum îşi are rădăcinile în acele frămîntări. La fel ca visele, arta vorbeşte despre părţi din tine despre care nu eşti pe deplin conştient şi care s-ar putea să nu-ţi placă. Deci, s-ar putea uneori şi ca propria voce să nu fie cea pe care îţi doreşti s-o auzi. 

a consemnat Ana Maria SANDU

Mai multe