În port la Cetate

2 septembrie 2015   La zi în cultură

Dilema veche

● Ana Maria SANDU

Trebuie să spun din capul locului că n-am mîncat atît de bine ca la Divan niciunde în altă parte. Maică-mea s-a închinat la telefon cînd m-a auzit povestindu-i cu entuziasm despre stufatul de ied, ciulamaua de ciuperci, borşul de legume cu praz, salata de cartofi cu peşte, chifteluţele cu sos de roşii şi alte minunăţii încercate la Cetate. Am asigurat-o că sînt tot eu, dar că ce e bun şi mofturosului îi place. 

Cînd am ajuns,

Cezar Munteanu fusese chemat şi pregătise o specialitate de peşte cu creveţi,

, dulceaţă de

, care îi făcuse pe invitaţi să rămînă cu gurile căscate şi la propriu, şi la figurat. Dansul trecerii cu farfuriile de jur-împrejurul mesei de la Divan ar trebui cumva brevetat, căci s-a dovedit extrem de plăcut şi nu s-a tocit deloc prin repetabilitate. Mai ales că spectacolul a continuat în fiecare zi altfel, şi mai neaşteptat, şi mai gustos. Feţele doamnelor care au adus bucatele la unul dintre prînzuri, sub îndrumarea lui Mircea Dinescu, aplaudate la scenă deschisă, erau în sine un spectacol. Sătui, contemplativi şi fericiţi, asta scria pe feţele tuturor celor cu care m-am întîlnit la Cetate. 

Multe dintre filmele proiectate le văzusem, din fericire. Şi adevărul e că cinema-ul are o misiune grea aici, pentru că trebuie să concureze cu lumina şi cu starea de lene absolută care pune uşor stăpînire pe lumea de la Dunăre. Aşa că m-am bucurat mai mult de concertele de seară, de pe scena în aer liber. Băieţii de la Impex (Horaţiu Şerbănescu, Andrei Dinescu, Eugen Imecs, Thomas Hofer şi Janin Pasniciuc, care de-a lungul vremii au mai fost Steaua De Mare) au cîştigat un grup de fani printre noi, aşa că să facă bine să scoată mai repede un album. „Regina tristeţii“ şi „Manu“, în varianta lor reinterpretată, au fost alese, prin fredonare în buclă, coloana sonoră a acestei ediţii. 

A şadar, cea de-a şasea ediţie a Divanului o să rămînă pentru mine mai degrabă a degustătorilor de artă culinară şi mai puţin de filme, dar asta nu înseamnă că nu m-am bucurat să-i întîlnesc pe regizorii ale căror scurtmetraje au fost proiectate: Andrei Răuţu (Ela, panda şi madam), Andreea Vălean (Nu există-n lumea asta), Laura Muşat (10 ore), Oana Giurgiu (documentarul Aliyah Dada şi pe monteurul Eugen Kelemen, care a lucrat la multe dintre ele. 

Am plecat visînd cu ochii deschişi la o rezidenţă pentru scris în spaţiul calm de la Cetate şi cu două sticle de Poezie – vinul făcut aici – în geantă.  

● Anca GRĂDINARIU

În DEX există mai multe definiţii pentru divan: canapea fără spătar pe care se poate şedea sau dormi sau loc de adunare şi de consfătuire. Festivalul acesta de film le include, într-o proporţie binecuvîntată, pe ambele. Organizatorii îi spun

o titulatură care ar putea încăpea foarte uşor sub umbrela altui cuvînt împrumutat din alte limbi şi niţel demodat: loazirul. Evenimentul se aşterne pentru oaspeţii norocoşi timp de aproape o săptămînă, într-un loc neruşinat de pitoresc, la Centrul Culutral Cetate, chiar pe malul Dunării. Patronii săi spirituali sînt familia Dinescu, un boier de curte nouă, şi graţioasa sa soţie, Maşa. Caietul-program ne explică puţin locul: blagoslovitul sat Cetate este o răspîntie locuită de Mircea Dinescu şi aflată aproape de locul unde se întîlnesc graniţele României, Bulgariei şi Serbiei… festivalul invită iubitorii de film, artă culinară şi muzică să se desfete în stil balcanic. 

Într-adevăr, iată-mă aterizată la o balcaniadă sau la un

după

unde filmele obţin mai puţine aplauze decît bucătăresele turcoaice venite special de la Imam-ul din Vidin ca să gătească o supă de linte purificatoare şi o musaca rafinată, care-ţi explodează în gură. 

Dar am ajuns prea repede la mîncare, înainte să apuc să vă povestesc puţin despre împrejurimi: rar mi-a fost dat să particip la un festival de film amplasat într-un loc mai beatific. E aici o pace aproape lichidă, care se mută din fluviu direct în vene. O linişte Zen de capăt de lume şi nişte apusuri care-ţi taie respiraţia, descriptibile doar prin oftaturi. La Divan, pînă şi cei mai dependenţi posesori de iPhone-uri uită să şi le verifice din minut în minut şi preferă să vorbească unii cu alţii, privindu-se în ochi. Divanul este locul ideal pentru cozerii despre lucrurile esenţiale sau frivole, purtate cu zîmbetul pe buze şi fără nici cea mai mică iritare sau încrîncenare, de parcă vinul (alb, roze sau roşu) al boierului Dinescu ar fi fost făcut din valeriană şi nu din struguri. Şi, da, mă repet: mîncarea e absolut divină – îţi umple şi burta şi sufletul. Unii mai

i-ar spune

, cei de aici îi spun „aşa cum trebuie să fie“. 

Laurenţiu Damian îi povestea cuiva la telefon experienţa Divan – „Dormim, mîncăm, vedem filme şi apoi iar mîncăm“. Dunărea e scăzută, limpede şi caldă, dar nu şi apetitul invitaţilor. Încă de dimineaţă visăm la prînz: şi ce altceva ai putea face cînd mirosul roşiilor proaspăt tăiate se împrăştie la cîţiva metri? Aici, mîncarea nu e doar gătită, ci, mai ales, pregătită. Totul are un gust de răbdare cu savoare. 

Ce îi lipseşte, poate, festivalului e o identitate mai pregnantă la nivelul selecţiei. E vorba de un eveniment doar pentru

-i, pentru invitaţii din ţară sau din afară, sau şi pentru public (al cărui acces nu e tocmai uşor, pentru că locul e destul de izolat)? Selecţia privilegiază filmele balcanice, grupate în jurul unui leitmotiv, iar anul acesta tema a fost „Drumuri şi răspîntii“. Iar unii oaspeţi bat drum lung ca să vină aici: unul dintre cele mai emoţionante momente ale serii de joi a fost reîntîlnirea după decenii dintre Dan Nuţu şi George Mihăiţă, doi rebeli-simbol ai cinematografiei româneşti de odinioară, la aniversarea a 40 de ani de la

al lui Andrei Blaier. Nuţu, în mare formă, a recunoscut că singurul loc în care-şi mai vede astăzi figura e oglinda în care se rade şi că doar peliculele pe care le-a făcut în tinereţe îi mai amintesc de trecerea timpului. 

Şi, totuşi, festivalul plantează seminţe de cinefilie neaşteptate: tînăra chelneriţă de la barul de stuf de pe plaja de pe Dunăre m-a întrebat dacă sînt de la festival şi ce film românesc se proiectează în seara aceea. Am văzut-o, mai tîrziu, pe ea şi pe alţi localnici, la proiecţie. Unii veniţi cu maşinile, alţii cu căruţele sau bicicletele. Iar închiderea festivalului a fost şi mai balcanică decît prevedea eticheta: formaţia/taraful Mambo Siria a incediat atmosfera ca pe la nunţi de pomină, după un porc tăiat şi gătit la cuptor şi un film grecesc,

.  

pagină realizată de Ana Maria SANDU 

Foto: A. Bulboacă

Mai multe