In Memoriam Bertrand Tavernier

7 aprilie 2021 La zi în cultură

În vara lui 1995, am decis că trebuie să încerc să ajung să lucrez ca asistent la vreun mare regizor. Eram student la film în anul al doilea, dar nu fusesem în viața mea pe un platou de filmare.

Primul meu gînd a fost Pintilie, care pregătea atunci Prea tîrziu. Urma să se filmeze în Valea Jiului, printre mineri, și căutau asistenți de casting, să recruteze figurație. M-au întrebat dacă am vreun fel de experiență și am bîiguit că terminasem Litere, că eram un fel de ziarist și fotograf, dar toate astea nu mă calificau să aleg mineri. M-au refuzat și am fost foarte amărît.

Vreo săptămînă mai tîrziu m-au sunat și m-au întrebat dacă vreau să lucrez la alt film și dacă vorbesc franceză. Le-am zis că da, desigur – deși în afară de merci și bonjour nu mai rostisem vreun cuvînt în limba lui Molière de cînd terminasem liceul.

M-au chemat la un interviu. Le organiza Filmex, casa de producție a lui Pintilie, în sediul UNITER de pe Enescu 2. Eram foarte intimidat. Recrutorul cu care am vorbit era un fost rector la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică, de profesie operator – angajat însă atunci nu ca DoP ci la producție, pentru că vorbea franceză fluent. Mi-a oferit 200 de lei – o sumă ridicolă după orice standarde – și un contract de o lună. Am acceptat pe loc, fericit.

Așa am ajuns să lucrez pentru Bertrand Tavernier.

Habar nu aveam cine era și nici nu l-am văzut prea mult la ochi în perioada de început a pregătirii. Ne-au dat un film de-ale lui pe VHS să vedem, să ne facem o idee. În așteptarea lui, făceam în plină vară reperaje prin parcurile din București pentru o scenă de patinaj de iarnă, căutam figurație și învățam să facem documente de filmare. Pe vremea aceea le făceam cu pixul. Movie Magic nu ajunsese încă la noi, iar mobile nu existau. În prima zi cînd am început pregătirea, un producător la Castel Film, care contribuia cu jumătate din echipă la realizarea grandiosului film, ne-a vorbit nouă, asistenților de regie, de Blue Screen – o invenție vizionară, care, zicea el, urma să revoluționeze cinema-ul și să facă ca, în viitor, să nu mai fie nevoie de decoruri și nici de actori, ci totul să se facă pe computere. Tocmai se întorsese dintr-o călătorie la L.A.

Cînd a apărut pentru prima dată, Tavernier a făcut impresie. Puternic, elegant, cu un pull de culoarea vișinei putrede și o eșarfă lungă aruncată peste umăr, cu un baston cu măciulie aurie și părul de un alb strălucitor, de Gandalf. Mi s-a părut atunci vîrstnic pentru un regizor – probabil pentru că eu eram foarte tînăr și aveam sentimentul că regia e o preocupare de tinerețe.

Ne-a luat de o parte pe noi, asistenții lui de regie și ne-a spus că îi sîntem colegi, că se bazează pe noi mai mult decît pe oricine din echipă, că dacă avem orice idee sau observație să-i spunem și că să ne pregătim, că o să fie greu.

Prima însărcinare pe care ne-a dat-o personal a fost să-i căutăm pe undeva prin București un candidat pentru un rol secundar – care să joace rolul unui arab bătrîn, aflat la judecată. Nu prea aveai unde găsi arabi bătrîni pe vremea aceea în București, dar ne-am risipit și am început să căutăm, fiecare după flerul lui. Eu m-am dus într-o piață de zarzavat și am ales un bătrîn de la țară care mai avea doi dinți în gură, un omuleț cu o față ridată și obidită. Cînd ne-am întors la sediu, Tavernier l-a remarcat din prima și l-a angajat. M-a laudat și mi-a vorbit pentru prima dată personal – ceea ce mi-a dat speranță că poate totuși o să iasă ceva din mine, cîndva.

Am început cu o lună de filmări pe dealuri, în arșiță, în costume de epocă, cu sute și mii de figuranți în scene de luptă din Primul Război Mondial. Era greu. Ne trezeam la 4 dimineața și primul lucru, pînă la 6, aveam grijă ca tuturor băieților ălora care îi jucau pe soldați să li se lipească mustăți false – cu mastic. Se făcuse un contract cu armata și aduceau soldați în termen de la 300 de kilometri distanță, peste noapte. Erau rupți de oboseală, n-aveau nici un chef de filmare, iar comandanții lor n-aveau nici o autoritate asupra lor. Tavernier a decis atunci că noi, asistenții lui, să-i dirijăm direct din cadru. Am primit o uniformă de ofițer în Primul Război Mondial și am pornit la luptă printre ei și cu ei, împărțind ordine de atac și indicații de regie.

Tavernier era un gurmand. În prima zi de filmare, cînd catering-ul român a servit masa de prînz, a fost pe punctul să facă apoplexie. Masa consta într-o jumătate de pîine tăiată felii cu niște felii de salam și cașcaval alături, servită într-o pungă de plastic. Desigur, urma să fie mîncată din picioare sau stînd într-o rînă pe deal. Și a doua zi, masa de prînz tot în asta a constat. După ce s-a lămurit că ăsta era obiceiul locului, Tavernier a convocat o ședință cu staff-ul lui. Două zile mai tîrziu, un enorm food-truck cu remorcă ajungea pe platou, un chef profesionist din Italia era angajat și șapte localnice îi erau aduse să-l asiste. Se mînca la masa, în camion și corturi. Masa devenise de acum punctul principal de interes al zilei. Spre ciuda electricienilor și mașiniștilor, se începea cu morcovi rași, iar brînza venea abia la sfîrșit, ca desert, însă felurile principale compensau din plin această diferență de cultură gastronomică. Căpitanul Conan a rămas și pînă astazi în memoria echipelor de film românești drept filmul la care s-a mîncat cel mai bine din toată istoria cinematografiei române, iar Tavernier – cel mai respectat regizor.

Avea un formidabil simț al umorului Tavernier și asta îl ținea în viață, căci altfel producția depășea cu mult capacitatea de organizare a industriei românești de film de atunci. În scena cea mai dificilă a filmului, după o luptă corp la corp cu împușcături și cascadori, țeava de tablă sudată – prost – a tunului de recuzită, care trebuia să tragă încheind apoteotic scena, a explodat și a început să atîrne în bătaia vîntului. Deși se filma pe peliculă și deși stricase o scenă extrem de complicată, Tavernier a rîs de s-a stricat. La fel, și-a păstrat demn simțul umorului la filmările și refilmările multiple ale unei scene care se intitula „a călăreților fantomatici”. Scrisese în scenariu că „prin ceața dimineții, cîțiva călăreți ca niște siluete filiforme își fac apariția în lumina palidă a zorilor” și ținea la scena aia – dar pe teren echipa română de pirotehnie nu reușea niciodată să orienteze fumul în direcția și în cantitatea potrivită. Fie trecea fumul și apoi urmau călăreții, fie treceau călăreții, iar fumul venea în partea cealaltă a echipei de filmare, înecîndu-ne, fie, cînd a fost trimis în direcția bună, a fost atît de mult fum că nu s-a mai văzut nici un călăreț. Dar Bertrand găsea că întreaga situație avea ceva comic, de film burlesc.

După o vreme, înainte de zilele mai grele, a decis să scrie niște epistole echipei. Era ca un general de oști care își însuflețea armata ostenită înainte de atac: scria cu pasiune, cu bun simț, cu patimă și entuziasm despre cinema, despre bucuria de a face film și își citea rîndurile dimineața, în fața echipei, înainte de începerea zilei de filmare – iar eu le traduceam, la portavoce. Și asta era cumva amuzant – și o știam amîndoi.

Bertrand ne lua cu el la Măcin unde, într-un cinematograf vechi, se proiectau rushes-urile. Francezii le numeau „les reoche” și, cu toate dicționarele, a durat mult să înțelegem la ce se refereau. Tavernier ne permitea să asistăm la proiecțiile de brut odată cu el, să asistăm la comentariile lui cu operatorul, scenograful și Première Assistant Réalisatrice-a lui. Ne întreba ce părere avem și cum ni se pare.

După prima lună de filmare, producția urma să continue cu o echipă mai redusă. Cînd am încheiat etapa asta, am făcut o fotografie cu toată echipa. Erau bine mai mult de o sută de inși, așa că fotograful stătea la mare distanță. Pentru restul filmărilor mai era nevoie de doar doi asistenți de regie – iar unul dintre ei am fost eu. Începusem ca stagiar, avansasem asistent trei, iar acum eram asistent doi. Și cîștigam și 600 de lei pe lună.

Pînă la sfîrșitul filmării am primit cea mai mare onoare posibilă: Tavernier mi-a încredințat să mă ocup de niște cadre de echipa a doua, cu niște camioane care treceau în coloană luminîndu-se unul pe celălalt cu farurile. Mă simțeam nemaipomenit de important.

Filmările au durat pînă în decembrie. Mi-a spus că mai urma o etapă de post-producție, la Paris, și că s-ar fi putut să aibă nevoie de mine acolo, dar că nu era încă cert. Cînd ne-am despărțit, bănuiam că nu o să ne revedem vreodată, însă mă înșelam.

În 2007, deja în competiție la Cannes cu al doilea meu film de lungmetraj, am fost pus în situația să povestesc tot mai des în interviuri de unde vin și cam ce background cinematografic aveam. Așa am ajuns să-l invoc pe Tavernier ca pe unul dintre cineaștii lîngă care am descoperit platoul de cinema – iar cînd, cîteva zile mai tîrziu, s-a întîmplat să iau Palme d’Or-ul, a fost primul care m-a felicitat. Era extraordinar de fericit, de mîndru.

Mi-l amintesc la Paris, în sala ARP-ului, după vizionarea cu 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile, entuziast, generos, laudativ, prietenos. Și respectul meu pentru el crescuse între timp proporțional, căci mă apucasem să-i văd filmele. În mod straniu, acum mi se părea tînăr, plin de energie, vivace și volubil.

În 2015, fiind la mixaj la Paris pentru Bacalaureat, am ieșit la masa împreună. El mi-a vorbit de monumentalul lui proiect despre cinema-ul francez, eu l-am invitat să revină în România ca să aniversăm împreună 20 de ani de la turnajul lui Capitaine Conan.

Am organizat la București în onoarea lui o retrospectivă, am organizat o serată în prezența echipei de la Capitaine Conan care mai era în viață, am scotocit și am găsit o copie pe hîrtie a fotografiei cu echipa din urmă cu 20 de ani. Arăta deja de parcă ar fi fost făcută în vremea frațiilor Lumière, deci se potrivea. L-am invitat pe Lucian Pintilie – căci și el și Bertrand doreau să se revadă. Îmi amintesc că Lucian a fost adus într-un Tico mititel de echipa lui de producție. Îmbătrînise, se mișca greu de acum. Mă uitam la ei văzîndu-mă pe mine peste ceva vreme.

Înainte de proiecția filmului, Tavernier mi-a mulțumit pentru tot momentul, a invocat experiența lui română și amiciția noastră: el, a zis el despre mine, a fost singurul din echipa română care m-a însoțit de la început și pînă la sfîrșit, inclusiv pe perioada post-producției de la Paris. Dar nu era așa – nu fusesem la Paris. O clipă m-am gîndit să intervin, dar apoi am renunțat. Biografia și amicia noastră se dezvoltaseră între timp în așa fel încît făcea mai mult sens ca eu chiar să fi fost acolo – deși nu fusesem –, rotunjea virtual o experiență în care amîndoi ne simțisem de-a lungul timpului tot mai mîndri unul de celălalt. Așa că i-am mulțumit încă o dată pentru încredere.

Tavernier și Pintilie s-au așezat apoi, unul lîngă celălalt, pe scaune, cu atenție. Am pornit proiecția. Cînd am ajuns la genericul de sfîrșit, am avut sentimentul reconfortant că, în cazul cineaștilor, după ce se duc, cel puțin mai rămîn, pentru o vreme, filmele.

Cristian Mungiu

București, martie 2021