În căutarea unui final fericit – interviu cu Bogumil LUFT

Românii în goana după happy-end

Cînd şi cum aţi descoperit, pentru prima dată, România?

Într-o seară, la începutul anilor ’60 din secolul trecut, am văzut la Varşovia un cort de circ cu o inscripţie strălucitoare „ROMA“. Eram copil pe atunci şi acea imagine învăluită de mister m-a fascinat atît de tare, încît o mai am şi azi în faţa ochilor. Sincer să fiu, nu prea ştiu despre ce era vorba. Îmi amintesc doar că cineva mi-a explicat că este vorba despre un circ ţigănesc din România. Atunci cînd mă gîndeam la România avem în minte ceva misterios şi exotic. Cred că pentru mulţi polonezi şi, în general, pentru mulţi europeni, România reprezintă pînă în ziua de azi ceva misterios şi exotic.

Eu însă am ajuns să cunosc adevărata Românie încă din anul 1982. Am făcut cunoştinţă atunci, din întîmplare, cu un matematician român, care venise la Varşovia la o conferinţă ştiinţifică. Am conversat cu el ore în şir, pentru că ceea ce îmi povestea despre ţara lui, necunoscută mie pe atunci, era foarte interesant. Şi anume povestea despre două lucruri: despre realitatea sinistră a dementei dictaturi comuniste, dar şi despre fascinanta istorie şi cultură a poporului român. Din acea clipă am început să caut contactul cu România şi cu românii. Această experienţă a cunoaşterii ţării voastre durează în cazul meu de mai bine de treizeci de ani.

Cum aţi receptat evenimentele din 1989 şi primii ani ai tranziţiei?

Răsturnarea dictaturii comuniste în România a avut loc în condiţii foarte dramatice, pentru că fusese vorba, de altfel, despre o dictatură foarte odioasă. Deja în ianuarie 1990 am venit la Bucureşti în calitate de ziarist şi-mi amintesc şi astăzi acea atmosferă extraordinară a acelor zile. Am văzut o societate care se trezise după un coşmar de patruzeci de ani şi care încerca, cu trudă, să îşi amintească de normalitatea pe care comunismul a vrut să o ucidă. Renaşterea vechilor partide politice sau ieşirea la suprafaţă a Bisericii greco-catolice erau nişte minuni, apreciate în primul rînd de către elita intelectuală. Se simţea însă că întreaga societate răsuflase uşurată, pentru că venise libertatea. Şi această schimbare fundamentală nu mai putea fi revocată pentru o perioadă lungă de aici încolo. Nici măcar de către Ion Iliescu şi de armata lui curajoasă de mineri.

La începutul anilor ’90, Ion Iliescu a folosit pentru prima dată termenul de „democraţie originală“. O expresie care încă ne bîntuie şi astăzi. Ce puteţi spune despre schimbările din ultimii 25 de ani?

Părerea mea este că istoria României s-a desfăşurat în ultimii 25 de ani într‑un mod foarte fericit, deşi ştiu că mulţi români nu gîndesc în felul acesta. Ţara voastră era, în decembrie 1989, ruinată din punct de vedere economic, social, politic. Nu existase o opoziţie organizată, aşa cum exista şi în Polonia, şi în Ungaria, şi în Cehoslovacia. Doar inamicii lui Nicolae Ceauşescu din rîndurile propriului său partid comunist erau în stare să preia puterea.

Ion Iliescu le-a declarat la început război partidelor democratice care renăşteau, însă după aceea s-a împăcat cu existenţa lor. Reformele politice şi economice se făceau foarte lent, iar oamenii vechiului regim preluaseră avuţia naţională, însă Iliescu – ce mirare – nu a construit o nouă dictatură şi în 1996 a predat puterea, fără a opune rezistenţă, forţelor politice democratice, care au reuşit să se dezvolte în perioada primului său mandat prezidenţial. Aşadar, poate că a fost nevoie de această perioadă de stagnare de după căderea lui Ceauşescu, pentru că societatea era prea obosită şi slab organizată, pentru a putea întreprinde reforme decisive încă din anul 1990.

Guvernarea CDR şi a lui Emil Constantinescu din perioada 1996-2000 este foarte prost evaluată de către foarte mulţi români. Şi asta în mod greşit, pentru că tocmai atunci s-a început reformarea profundă a ţării. Preşedintele Constantinescu este, de asemenea, cel care a reuşit în cele din urmă să pacifice mişcarea sindicală antidemocratică a minerilor şi el este cel care, susţinînd NATO în timpul bombardamentelor asupra Serbiei, împotriva voinţei unei mari părţi a societăţii româneşti, i-a convins pe americani de faptul că România poate fi un partener credibil pentru Vest. Fără nici o îndoială, politica dusă de către preşedinte şi Guvern în anii 1996-2000 a deschis pentru România perspectivele de aderare la NATO şi la Uniunea Europeană.

În următorul mandat, puterea a fost preluată din nou de către Iliescu şi postcomuniştii săi, care însă nu numai că nu au oprit reformele capitaliste şi procesul de apropiere de Vest, ci chiar le-au accelerat. Preşedintele Iliescu a realizat reconcilierea cu Regele Mihai, pe care îl combătuse cu cîţiva ani înainte fără nici un menajament. În anul 2004, postcomuniştii au băgat România în NATO, după care au pierdut puterea în favoarea liberalilor. Aceştia, la rîndul lor, pe ultima linie dreaptă, au folosit anii cu o conjunctură economică incredibilă pentru a transforma definitiv faţa ţării şi a o introduce, în anul 2007, în Uniunea Europeană.

Toate acestea sună ca o poveste plină de paradoxuri. Ca şi cum providenţa divină a luat România sub o protecţie specială. M-a mirat întotdeauna faptul că mulţi români nu apreciază ceea ce s-a întîmplat. România, ca stat şi ca societate, suferă în continuare de multe slăbiciuni, de altfel asemenea multor state şi societăţi europene. Şi cu toate acestea, în ultimul sfert de veac ţara voastră a reuşit o minune, avînd în vedere de unde a plecat şi unde a reuşit să ajungă.

Cum de aţi acceptat, jurnalist fiind, un post de ambasador? Nu v-a fost frică de birocratizare, de rigorile unui asemenea post, de o schimbare radicală a profesiei?

Un diplomat, şi mai ales un ambasador, este ceva mai mult decît un simplu birocrat – ar trebui să stea în spatele biroului cît mai puţin, iar marea majoritate a timpului să o dedice contactului direct cu ţara în care lucrează şi cu locuitorii acesteia. Acesta este motivul pentru care sînt trimişi diplomaţii în alte ţări şi sînt menţinute ambasadele. În spatele unui birou cu calculator poţi sta în propria-ţi capitală, însă chiar avînd în vedere posibilităţile actuale de comunicare prin reţeaua globală, nimic nu poate înlocui contactul direct cu întreaga bogăţie a realităţii ţării, cu care dorim într-un fel sau altul să colaborăm.

Schimbarea orizonturilor profesionale protejează împotriva plictiselii. Am învăţat cîndva la facultatea de teatru şi am dorit să devin actor. Apoi am studiat literatura şi am încercat meseria de învăţător. În calitate de ziarist, am lucrat şi în presă, şi la radio, şi în televiziune. Toate aceste experienţe mi-au generat diferite aptitudini folositoare în cadrul ambasadei. Pentru că, de fapt, diplomaţia nu este o meserie, ci doar o ocupaţie, compusă din diferite elemente.

Bineînţeles că oamenii care se ocupă de diplomaţie o viaţă întreagă dobîndesc o anumită rutină profesională. Şi cu toate acestea, pînă şi ei, în cazul în care sînt oameni care tratează cu seriozitate această îndeletnicire, trăiesc cu cea mai mare intensitate problemele ţărilor în care lucrează. Pentru un astfel de diplomat, „plecarea definitivă“ de la post după încheierea misiunii reprezintă cîteo¬dată o dramă emoţională – ceva asemănător cu moartea. Eu n-am vrut să mor după cei peste şase ani petrecuţi la Bucureşti, aşa încît m-am întors la jurnalism, iar apoi, foarte repede, în România, pentru încă trei ani în calitate de corespondent de presă.

De ce aţi dat volumului de memorii această direcţie: „happy-end“? De unde atîta optimism?

Nu este un volum de memorii. Este o poveste despre întîlnirea mea cu România şi despre ceea ce – îmi place să cred – am înţeles din cei peste 30 de ani şi ceea ce îmi animă în continuare imaginaţia. Memoriile şi le scriu de obicei domnii mai în vîrstă, atunci cînd le este teamă de faptul că, peste puţin timp, vor uita toate anecdotele care merită a fi povestite. Pe cînd

… mei, din fericire, tot „…gonesc după happy-end“, speră în continuare să îl ajungă din urmă, dar cu siguranţă că nu îl vor ajunge niciodată, pentru că acest lucru este imposibil – aşa cum scriu şi spre finalul cărţii. Nu ştiu dacă este optimism sau pesimism, pur şi simplu aşa este viaţa.

Această obsesie de a căuta mereu un „happy-end“ nu vă erodează spiritul critic: sînt în această carte destule însemnări despre momente nu foarte vesele din România şi din Republica Moldova. Cum le-aţi receptat atunci, ca ambasador?

Goana după happy-end nu este o obsesie a mea, ci a românilor. Cred că în această goană istorică spiritul vostru autocritic s-a erodat cîteodată şi v-aţi îndreptat într-o direcţie greşită – cine doreşte poate citi despre asta în cartea mea. Dar cred, de asemenea, că această extraordinară capacitate de optimism, această seninătate este, cu toate acestea, o mare calitate şi o mare forţă a românilor, care v-a permis să rezistaţi şi să treceţi peste foarte multe perioade grele din istorie.

Românii în goana după happy-end

a consemnat Matei MARTIN

traducere de Ana Maria LUFT