În căutarea ştiinţei politice autentice
• Pierre Manent, Ştiinţa politică autentică. Un dialog cu Bénédicte Delorme-Montini, traducere şi prefaţă de Cristian Preda, Editura Baroque Books & Arts, 2013.
Pierre Manent este unul dintre cei mai subtili gînditori politici occidentali. Director al Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, autor al unor cărţi de referinţă despre gîndirea politică modernă (Istoria intelectuală a liberalismului, Metamorfozele cetăţii, O filozofie politică pentru cetăţean), co-fondator al prestigioasei reviste Commentaire, Manent este un gînditor discret. În ciuda impactului puternic pe care l-au avut cărţile sale, cel puţin în spaţiul academic, Manent nu a avut şi nu a pretins niciodată aura de intelectual public. O carte recentă reconstituie parcursul său şi decriptează edificiul său filozofic. În Ştiinţa politică autentică (un dialog cu Bénédicte Delorme-Montini), profesorul îşi explică cîteva dintre conceptele- cheie şi indică modul în care şi-a articulat discursul. Extraordinar în acest dialog e modul în care îl descrie pe maestrul său Raymond Aron (căruia i-a fost asistent); sau poveştile despre colegii săi de idei, printre alţii, cu Jean-Claude Casanova, Alain Besançon, Marc Fumaroli. În ciuda influenţelor reciproce şi dincolo de disputele amicale care i-au întărit viziunea, Manent a fost un solitar.
Ceea ce reiese cu claritate din această carte autobiografică e că Manent e un iniţiat care nu e sau, mai precis, nu vrea să fie şi un savant. E un cercetător curios şi energic, dispus să-şi recunoască propriile prejudecăţi, deschis dialogului şi, mai presus de toate, liber de constrîngeri metodologice. După cum însuşi recunoaşte chiar în debutul cărţii, este lipsit de imaginaţie şi preocupat doar de a înţelege ce se petrece. În acest sens, e un interpret al trecutului. Scopul demersului său intelectual este să facă inteligibile formele de manifestare ale politicii. Pentru el, înspăimîntătoarea dezlănţuire pasională a totalitarismelor e legată, într-o măsură esenţială, de incapacitatea oamenilor din secolul XX de a gîndi ceea ce făceau. „E ceva inedit. Cred că niciodată în istoria occidentală nu a mai existat atîta incapacitate de a gîndi ceea ce făceam, cum s-a întîmplat în secolul XX. Acesta e factorul major din spatele tulburărilor secolului trecut, dar şi un stimulent pentru a încerca să regăsim bazele unei ştiinţe politice sau ale unei filozofii politice.“
Cu adevărat revelator e modul în care Pierre Manent îşi explică viziunea asupra liberalismului, în opoziţie cu totalitarismul. „În fond, cu excepţia lui Aron, care a vîslit singur împotriva curentului, o critică riguroasă şi coerentă a comunismului era greu de găsit în Franţa. Mulţi francezi erau ostili comunismului, dar critica acestui sistem era foarte incoerentă şi dispersată. Exista, de pildă, o critică formulată de economiştii de dreapta care reproşau comunismului că este ineficient din punct de vedere economic, ca şi cum economia ar fi fost inima regimului comunist. Exista şi critica făcută dintr-un punct de vedere catolic, care reproşa comunismului că e ateu. Exista o critică a comunismului ca „birocraţie“, mai interesantă decît altele, şi care şi-a găsit expresia cea mai bună în cadrul grupului Socialisme ou barbarie. Pe ansamblu, însă, nu exista un limbaj, nu existau termeni comuni, cu ajutorul cărora să fie analizat regimul sovietic sau, la modul mai general, totalitarismul. Ceea ce s-a petrecut atunci – sfîrşitul anilor ’60, începutul anilor ’70 – mi se pare că e o conştientizare tot mai amplă, care a reunit toată generaţia noastră, a faptului că exista în comunism şi, la modul general, în totalitarism, un fenomen politic extrem de semnificativ a cărui radicalitate trebuia măsurată. O conştientizare a faptului că, în comunism, în totalitarism, puteau fi identificate unele dintre problemele fundamentale ale modernităţii politice, ca să folosim o expresie curentă.“ (...) „Totalitarismul nu e nici de dreapta, nici de stînga, ci e, îndrăznesc să spun, altfel; el pune o problemă de o radicalitate complet străină de diferenţa dintre dreapta şi stînga într-un regim democratic, astfel încît într-adevăr chestiunea totalitară, cea a raportului dintre democraţie şi totalitarism, suspenda divergenţele pe care le-am fi putut avea, sau pe care le aveam, în legătură cu celelalte subiecte.“
Nu în ultimul rînd, forma sub care se materializează această reflecţie reprezintă una dintre virtuţile cărţii. E un dialog-eseu, e literatură mare.