În blur

29 aprilie 2015   La zi în cultură

Cum îţi poţi aduce aminte mai bine de o călătorie? Mai ales dacă aceasta a fost cam acum două decenii şi nu erai deloc pregătit, aşa cum orice călător conştiincios o face, pentru asta? Se poate călători Moleskine, cu porii atenţiei livreşti deschişi, se poate călători în zumzăiala click-ului, nivelînd nediferenţiat peisaje sau selectîndu-le, digestie de lectură

, timide semioticisme. De cînd au inventat călătorul livresc/cultural, Cervantes, Montesquieu, Defoe şi secolul al XVIII-lea ne-au fixat pe harta minţii că o călătorie are întotdeauna o umbră culturală. Chiar şi atunci cînd călătoreşti în clişeele agenţiilor de voiaj, fie în spaţii marcate de istorie sau în locuri comune, cu hărţile altora sau cu propriul traseu, cu informaţiile la zi, sau pur şi simplu fără nici un plan prealabil. 

Prima excursie în afara ţării a fost în Ungaria şi Austria. A fost demult şi ţin minte că nu eram deloc pregătit pentru a o face. Nu aveam nici aparat foto, nici agende, doar curiozitatea şi uşoara teamă adolescentină de a călători. Ce mai ţin mine de atunci? Ce eram pregătit atunci să reţin şi ce timpul a lăsat de atunci intact, cum ar fi albul incredibil al unui tablou de Rafael, pentru că îmi plăceau mult orele de istoria artei din liceu. Mai în blur, casa memorială Mozart şi Mozarteum, tineri în costume de epocă mozartiană cîntînd la vioară sub arcade, frumuseţea străzilor din Budapesta, Viena, Salzburg, grădina şi geometria ei de la Schönbrunn, pieţe. Dar toate într-un blur, nu mai ştiu cît e amintire educată ulterior şi cît una reală. Îmi aduc aminte însă, în modul cel mai intens, alergatul pe străzi, dintr-un colţ în altul, prin tunele, banalul şi ludicul din descoperirea unor locuri ale căror detalii mai exacte sînt, bine făcînd, pierdute sau ascunse în colţuri ale memoriei sau în fotografii pe care prieteni mai conştiincioşi le-au făcut. Dar toate acestea au acum, pentru mine, un aer de călătorie-

, între două lumi, cu tot cu patosul vîrstei, dar şi cu amprenta locului de unde veneam, din tranziţia nebuloasă a anilor ’90 şi marcajul ei inevitabil blurant. De atunci am revenit în Budapesta scurt şi e la fel de spectaculoasă. Aşa cum m-am întrebat uneori cum ar fi să revin în Coreea, după cei şase ani intenşi petrecuţi acolo. 

Am putut să verific frumosul acestui tip de călătorie-blur recent, cînd am mers la unul dintre tururile urbane ARCEN, organizate de entuziastul Edmond Niculuşcă şi prietenii săi în vechile mahalale bucureştene de lîngă Mîntuleasa. Strada, mult înaintea referinţei ei eliadeşti, are pentru mine o istorie personală pentru care nu e aici locul. Am ajuns acolo de nenumărate ori, de fiecare dată din aceleaşi două direcţii, fie dinspre strada Zborului, fie dinspre bulevardul Corneliu Coposu, dar mai rar dinspre Calea Moşilor. Secţiunea aceea mi-era frecventabilă doar cînd mergeam la cîte o conferinţă NEC. Turul ARCEN, dedicat Bucureştiului magic al lui Mircea Eliade, a fost organizat exact invers faţă de direcţiile pe care le tot bătusem eu. 

Şi ce poveste! Lume multă, soare de primăvară, vocea de narator mass-media înnăscut a amfitrionului principal şi istoriile sale: de la modul în care Bucureştiul se mărea la fiecare nouă barieră impusă de autorităţi pentru a combate evaziunea fiscală şi caruselul levantin al negustorilor cu aceasta, poveşti despre şcoli vechi (dintre care una, precum cea de pe Mîntuleasa însăşi, lăsată impardonabil să cadă – nu ştiu care e regimul juridic al acelui loc, dar sper că, dacă e în custodie de stat, există un proiect de reconstrucţie a ei pe undeva şi că nu doar bătrînii copaci le mai reamintesc de asta autorităţilor), despre biserici cu picturi necanonice, cum ar fi Biserica cu Sfinţi, cu Aristotel şi silfide lăsate nerenovate, case şi imobile interbelice ce respectă aşezarea în spaţiu a curbei unei străzi, modernismul-bateau ivre cu clădiri în formă de vapor, lucarne şi poveşti ale unor vechi industriaşi generoşi cu angajaţii lor şi cu simţul estetic. Despre istorii mai vechi sau mai noi ale oamenilor care au locuit-o (dintre care e de reţinut reacţia curajoasă a vecinilor la arestarea, în anii tragici ai stalinismului, a lui Mircea Vulcănescu). Un Bucureşti personalizat cultural, în penumbra lui Eliade, dar care se devoalează nu numai prin aceste istorisiri (cu imperfecţiunile, inexactităţile şi exagerările lor), ci şi prin ceea ce observi tu însuţi, în afara discursului. Că în acelaşi perimetru au locuit şi Iuliu Maniu, Marin Preda, Dumitru Stăniloae. Că e locul unde a murit Eminescu, dar şi locul unde neobositul NEC îşi desfăşoară activitatea. Că poţi vedea mixul cu accente mediteraneene în lumea profundă a Levantului prin numărul unei case scris din mozaic colorat sau un graffiti cu accente jazz lîngă un pub de lîngă biserică. Că îi poţi vedea pe noii locuitori ai mahalalei cum coboară şmecher şi voios, vădit curioşi şi, poate, bucuroşi de lumea venită să asculte, să le viziteze cartierul. Că vezi grija familiei Alexandrescu-Eliade în placa de pe imobilul care a înlocuit fosta casă natală a lui Eliade. Că poţi vedea noul şi vechiul laolaltă, încercînd să se îngăduie în aceeaşi poveste. Că poţi vedea cît de aproape sînt de drumurile tale zilnice aceste locuri. 

Am revenit pe acel traseu cu un prieten, după cîteva zile, şi ne-am plimbat aproape în tăcere. La un moment dat îmi arată o pisică stînd fix pe marginea un balcon. Acea pisică, doamnelor şi domnilor, era cea mai reuşită corcitură de maidanez şi rasă pură pe care am văzut-o. Stătea nemişcată, cu capul de pisoi maidanez şi corpul de egipteancă, complet nepăsătoare la click-ul telefonului meu. Poza a ieşit foarte blurată. Mai bine.  

Foto: B. Tănase

Mai multe