"În aeroporturi ar trebui să căutăm formele modernităţii” - interviu cu Alain de Botton -</i>
În această vară am fost invitat de către patronul aeroportului Heathrow să petrec o săptămînă ca scriitor rezident al celui mai aglomerat aeroport din Europa de Vest. A fost o misiune fascinantă. Adevărata problemă a aeroporturilor este că noi avem tendinţa să mergem acolo doar cînd trebuie să prindem un avion " şi pentru că este atît de greu să ajungi la poartă, avem tendinţa să nu ne uităm deloc în jurul nostru. Şi, cu toate astea, aeroporturile chiar au cu ce răsplăti o a doua privire " sînt centre pline de imaginaţie ale lumii moderne. Aici ar trebui să căutăm, într-o formă concretă, toate temele modernităţii pe care altminteri le găsim doar în formele abstracte ale mass-media. Aici vezi globalizarea, distrugerea mediului înconjurător, consumerismul derulat pe fugă, crize de familie, sublimul modern etc., toate în acţiune. Am avut un birou în mijlocul zonei de check-in, aproape de terminalul de plecări nr. 5. Am ajuns să-i cunosc pe cîţiva dintre pasageri, pe cîţiva dintre angajaţi şi pe tot felul de oameni care ajung ocazional pe aeroporturi. Care sînt următorii paşi ai acestui proiect? Volumul pe care îl veţi publica va conţine, din cîte am înţeles, atît texte mai tehnice, cît şi relatări despre componenta umană a acestui spaţiu de tranziţie. De multă vreme mă fascinează un anume tip de literatură care poate descrie lumea modernă în toată complexitatea şi detaliile ei. M-am îndrăgostit de Of a Fire on the Moon a lui Norman Mailer, o descriere a aselenizării din 1969, iar această carte m-a inspirat, determinîndu-mă să încep un soi de antropologie a vieţii moderne. Am publicat de curînd o carte, The Pleasures and Sorrows of Work, în care analizez diferite locuri de muncă, multe dintre ele tipice pentru bizara lume nouă pe care o construim. Ce v-a surprins cel mai tare în timpul şederii la Heathrow? Cît de des se întîmplă să moară oameni pe aeroporturi. La Heathrow au fost cel puţin trei morţi într-o săptămînă. Multe dintre decese se petrec în magazinele Duty Free. De asemenea, aproape în fiecare săptămînă există cîteva situaţii mai mult sau mai puţin de urgenţă, în ceea ce priveşte buna funcţionare a aeronavelor. Dacă ţi-e teamă de zbor, într-un anume sens, ar şi trebui să-ţi fie... Aţi scris destul de mult pe teme "lumeşti", iar multe dintre cărţile dvs. funcţionează după modelul strategiilor de self-help, aplicate în alte domenii. Ce răspundeţi criticilor referitoare la această abordare literară? Scriitorii au o mare responsabilitate de comunicare. Care este sensul scrisului, dacă nu te faci înţeles decît pentru o sută de oameni din mediile universitare? Ambiţia mea este de a scrie literatură cît se poate de serioasă, dar care să nu fie anevoioasă la citit. Sînteţi, de asemenea, prezentator TV şi antreprenor şi, pe deasupra, aveţi o moştenire deloc de neglijat: o imagine a scriitorului, fundamental diferită de modelele romantice. Cum credeţi că s-a schimbat meseria de scriitor în ultima decadă? Cred că este de datoria unui scriitor să rămînă angrenat în complexa piesă de teatru a politicii şi economiei moderne. Tentaţia este întotdeauna de a ne retrage într-o peşteră sau într-un turn de fildeş. Dar cu cît petreci mai mult timp în lume, cu atît ajungi la o bucătărie internă mai fascinantă. Cred că există o legătură de continuitate între munca mea de scriitor şi celelalte părţi ale vieţii mele: într-un anume fel, modest şi la scară foarte mică, încerc să schimb lucrurile în bine. Deficitul de atenţie Sînteţi membru fondator al proiectului "The School of Life", care-şi propune o abordare mai pragmatică asupra educaţiei. Ce le oferă "The School of Life" tinerilor, spre deosebire de sistemele educaţionale clasice, şi care credeţi că sînt principalele puncte slabe ale sistemelor educaţionale mainstream, din acest moment? Unul dintre paradoxurile societăţii consumeriste moderne este că, deşi poţi găsi mii de business-uri foarte la modă, care să-ţi vîndă cafeaua sau tricoul perfect, dezamăgitor de puţine iniţiative sînt interesate să-ţi ofere ceva de pe urma căruia mintea ta ar avea de cîştigat. Un londonez care-şi doreşte să afle idei noi într-un context atrăgător şi dinamic are de-a face cu o criză serioasă de opţiuni. Majoritatea ofertelor educaţionale deschise publicului larg au loc în spaţii întunecate, în instituţii cu podele acoperite de linoleum, sub auspiciile unor oameni care ne reamintesc constant de ce "academic" a ajuns sinonim cu retras sau plictisitor, şi de ce la un moment dat am fost foarte bucuroşi să abandonăm şcoala sau facultatea. Tocmai de aceea am ajutat la deschiderea unei noi şcoli. "The School of Life" crede cu pasiune că învăţarea poate deveni relevantă " şi, prin urmare, desfăşoară cursuri despre chestiunile importante ale vieţii de zi cu zi. În timp ce majoritatea colegiilor şi facultăţilor împart învăţămîntul în categorii abstracte ("istorie agrară", "romanul britanic al secolului al XVIII-lea"), "Şcoala Vieţii" îşi intitulează cursurile în funcţie de lucrurile de care ne pasă, în general: cariere, relaţii, politică, familii, călătorii. O seară sau un week-end petrecut la un asemenea curs poate însemna reflecţie asupra unor chestiuni precum responsabilităţile tale morale faţă de un fost partener sau cum să ieşi dintr-o criză legată de cariera ta. Şcoala are, de altfel, un departament care oferă psihoterapie individuală, de cuplu sau familială " iar acest lucru se face într-un mod care exclude complet stigmatizarea. Pentru britanicii rezervaţi, în mod normal, ar trebui să fie o prioritate o astfel de instituţie care să ofere terapie oricui, de la oamenii obişnuiţi de pe stradă, pînă la cei din cartierele de lux, şi care să trateze ideea de terapie ca pe o chestiune la fel de atipică precum o tunsoare sau o pedichiură şi poate, mult mai utilă. Într-o cultură unde oricine încearcă să deschidă o conversaţie serioasă este din start acuzat că aparţine "claselor flencănitoare" şi unde orice prea intelectual este în pericol de a fi considerat pretenţios, ar trebui aplaudate locurile care încearcă să pună învăţarea şi ideile acolo unde ar fi trebuit să se afle dintotdeauna " chiar în mijlocul nostru. Ce părere aveţi despre formele mai "democratice" de a face literatură " de la SMS la Twitter? Aceste mijloace de comunicare îi vor presa pe scriitori să ajungă mult mai repede la subiect " ne forţează pe toţi să ne adaptăm la un deficit de atenţie din ce în ce mai ridicat. Dacă ar fi să folosiţi aceleaşi argumente din cartea dvs. Arhitectura fericirii, în care afirmaţi că o clădire spune foarte multe despre proprietar, ce ar spune casa în care locuiţi despre dvs.? Locuiesc într-o casă foarte contemporană din Londra. Spaţiile sînt goale şi monastice: un mod de a crea un refugiu faţă de o viaţă foarte haotică şi ocupată, de altfel, şi faţă de oraş. Altfel spus, compensez haosul interior cu un calm exterior. Ştiu că această carte a fost inspiraţia unui proiect de arhitectură, "Living Architecture". Cum încearcă această iniţiativă să schimbe percepţia oamenilor despre spaţiile construite în care trăiesc şi se mişcă? Living Architecture este o organizaţie care a cerut multor arhitecţi cunoscuţi sau abia în curs de afirmare din întreaga lume să ridice case prin Marea Britanie. Casele vor putea fi închiriate, de către marele public, pentru vacanţe. Inspiraţia proiectului a venit din dorinţa de a-i face pe oameni să experimenteze cum este să locuieşti, să mănînci şi să dormi într-un spaţiu conceput printr-o practică arhitecturală de excepţie. Deşi în Anglia sînt foarte multe exemple impresionante de clădiri moderne, acestea sînt, de cele mai multe ori, locuri de tranziţie (aeroporturi, muzee, birouri etc.), iar puţinele case moderne care există sînt toate pe mîini private şi nu pot fi vizitate. "Living Architecture" îşi va pune casele spre închiriere începînd cu primăvara lui 2010. Aveţi şi o casă de producţie, ale cărei proiecte se leagă foarte mult de genul de subiecte pe care le trataţi în cărţile dvs. A devenit cultura un business profitabil de cînd s-a apropiat atît de mult de entertainment? Cred că adevărata întrebare vizează legătura culturii cu religia. Religia era principalul vehicul pentru a sugera idei folositoare. Se prea poate ca aceste idei să fi fost greşite pentru mulţi, dar cu siguranţă au hrănit o parte importantă a naturii umane. Speranţa gînditorilor seculari de secol XIX a fost ca arta să poată lua locul religiei. Această speranţă a avut parte de nenumărate frustrări, dar continuă să mă inspire şi să mă motiveze. De ce n-ar putea să fie, la urma urmei, o forţă pentru consolare, înţelegere şi hrană spirituală? Aceasta este întrebarea care stă la baza muncii şi vieţii mele. a consemnat Andra MATZAL