„Îmi place să trăiesc emoţiile altor oameni“ – dialog cu Cristina FLUTUR

La primul rol în film (După dealuri, în regia lui Cris­tian Mungiu), a luat Premiul de interpretare feminină la Cannes. De atunci, Cristina Flutur a jucat și în alte filme, după ce, mulți ani, fusese actriță la Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu. Lumea o cunoaște mai ales pentru premiul de la Cannes, dar cariera sa include deja și alte realizări notabile. Am pornit dia­logul de la experiența sa recentă: participarea la o tabără de improvizație.

Ați fost de curînd într-o tabără de im­pro­vizație, organizată de Improvisneyland. Aveți o pasiune pentru improvizație?

Un fost coleg de facultate, Radu Ciobănașu, care este membru în Improvisneyland, m-a invitat să le vorbesc participanților despre teatru, film, viață… Și așa am ajuns în Improvacanța. Participanții erau oameni care vor să afle mai mult despre ei prin intermediul improvizației. Oameni foarte frumoși, din diverse domenii de activitate, de diverse vîrste, pentru care improvizația este practic o pasiune. Improvizația e o artă mai grea decît pare: ești aruncat în apă, știi sau nu să înoți, dar trebuie să te salvezi. N-ai un text, n-ai un traseu, n-ai o direcție: ce vine în mintea ta în momentul acela trebuie să fie artă pentru cei din fața ta. Nu-i așa de simplu.

De ce nu e simplu?

Trebuie să dai drumul controlului, ceea ce e foarte greu. Te arunci, nu știi unde o să cazi. Nu știi exact ce-o să spui și ce-o să faci, dar te afli în fața oamenilor și trebuie să fii atît de prezent încît să iasă ceva care să corespundă cerințelor. Practic, ești foarte liber și trebuie să înveți ce să faci cu această libertate, ceea ce ne ajută pe toți, ca oameni: cînd sîntem prea liberi și n-avem direcție devine un pic complicat și un pic confuz. Actoria și improvizația sînt cumva două lucruri diferite, dar comunică foarte bine între ele. Cînd joc în teatru sau în film, mi-e foarte clar ce am de spus, am un text, vorbesc cu regizorul despre direcția în care trebuie să o ia personajul. Dar mă ajută foarte mult cînd fac exerciții de improvizație, pentru că e o artă a prezentului și înveți cum să fii prezent, să-ți aduni mintea, să fii aici și acum.

Am văzut pe YouTube o conferință TED a dvs. Aveți un fel de „impuls pedagogic“, vă place să împărtășiți altora propriile experiențe?

Chiar îmi place. Îmi place să împărtă­șesc din ceea ce a funcționat pentru mine. Nu știi niciodată ce te poate ajuta din ce a trăit celălalt. Sigur că tu trebuie să experimentezi, ca să vezi cum e, ca să curgă prin celulele tale. Dar întotdeauna mi-a plăcut să vorbesc despre ceea ce a funcționat la mine – poate merge și pentru alții. Fac și ateliere, împărtășind ce am adunat din ce-am trăit.

Sînt tot mai multe astfel de ateliere la care participă artiști, actori, în care arta este în centrul preocupărilor. E o modă sau o necesitate?

E posibil să fie o necesitate care ajunge o modă. Arta, în general, ajută omul pe toate planurile. Așa încît e bine că există această deschidere; arta nu mai rămîne ceva închis, elitist; e pentru toată lumea și oricine poate învăța din ea.

Cum vă amintiți, astăzi, de premiul de interpretare obținut la Cannes în 2012?

Îmi amintesc perfect foarte multe detalii, e ca și cum n-ar fi trecut timpul. Totul a fost atît de intens încît experiența aceea e foarte aproape, închid ochii și sînt acolo din nou. A fost un nou capitol pentru mine în cartea vieții, foarte interesant și cu foarte multe lecții. M-am schimbat foarte mult de cînd am luat premiul, pentru că am intrat în contact cu altă lume și cu un alt fel de a fi al meu. Am devenit mai matură, pentru că a trebuit să învăț să fiu mai deschisă.

Nu e și un pic apăsător un astfel de premiu obținut pentru primul rol într-un film?

Au fost momente cînd am simțit apăsarea și presiunea. Oamenii se așteaptă să faci încă ceva la același nivel. M-am gîndit însă că, indiferent de premiile pe care le ia un om, viața rămîne a lui, pentru că i-o dă Dumnezeu. Așa că depinde foarte mult ce alegeri vreau să fac și cum merg mai departe. Depinde totul de mine, nu de așteptările oamenilor. Așa că am renunțat să mai țin cont de presiunile din afară și să fac cum simt. Pentru că așa am făcut și pînă la Cannes și a fost bine. Îmi place să joc. Foarte, foarte mult. Îmi place căutarea înăuntrul omului. Mi se pare extraordinar cum alegem, ce emoții avem, ce gînduri ne trec prin minte – toată această galaxie numită „ființă umană“ mi se pare extrem de interesantă, e un univers pe care poți să-l explorezi la nesfîrșit. Nu e niciodată lipsit de substanță.

Și cum se descoperă asta prin arta actorului?

Îmi place faptul că, atunci cînd joc, sînt înăuntrul personajului. Îmi place să trăiesc emoțiile altor oameni pentru că, în acest fel, descopăr foarte multe lucruri și despre mine. E straniu, e puțin schizofrenic, dar e ca și cum eu aș fi împletită cu altcineva timp de cîteva luni, iar asta mă îmbogățește în primul rînd pe mine. Și îi îmbogățește și pe ceilalți, care primesc ceea ce reușesc eu să le ofer. Pentru mine, textul e esențial. Dacă știi să-l citești și să curgi printre cuvinte, descoperi informații care pot fi ascunse la prima vedere. Cred că textul e foarte important și în teatru, și în film. Acolo e tot ceea ce trebuie să știi despre omul pe care trebuie să-l joci. Atunci cînd lucrezi la un personaj, tot timpul și toată energia se duc în acea direcție. Îl analizezi, stai cu el de vorbă, el îți dă detaliile care sînt interesante pentru poveste. E important să ai talent, e un har pe care ți-l dă Dumnezeu, dar trebuie să pui și tu umărul și să faci ceva pentru acel talent.

Ați jucat și în străinătate, în mai multe filme. Cum ați ales acest traseu profesional? Sau „v-a ales el“?

Planul meu era să joc. Descoperisem filmul și îmi plăcea. Din fericire, am agenți la Paris, Londra și Berlin. Ei îmi trimit scenarii. Sau se mai întîmplă să mi scrie direct unii regizori pe Facebook, de exemplu, și să-mi spună „Am un scenariu, aș vrea să-l citești și să lucrăm împreună“. Alegerea depinde foarte mult de momentul cînd vine un proiect. Sînt proiecte care vin după un timp îndelungat de așteptare. Și atunci vrei foarte tare să lucrezi și spui „Mă duc, îl fac, ce-o fi o fi“. Alteori, cînd vin mai multe variante, stai și te gîndești. La mine funcționează foarte bine intuiția: de multe ori, aleg proiectele cu inima. Dacă simt că-mi bate inima mai repede și mă interesează personajul încît nu mai pot să dorm toată săptămîna, ca și cum l-aș avea deja în mine, atunci alegerea e clară.

Cum e să lucrați în străinătate, cu oameni proveniți din culturi diferite?

Am lucrat și în teatru cu regizori din afară, am fost și în turnee în străinătate cu Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu. Așa că nu îmi era străină lumea artistică internațională. Sînt pasionată de călătorii și, de mică, am fost în diverse locuri, la expoziții ori festivaluri din alte țări. Aveam această deschidere spre lume deja. Atunci cînd am hotărît să dau concurs la Teatrul din Sibiu, unul dintre motive a fost tocmai partea de lucru cu regizori internaționali. Voiam să lucrez și cu regizori care au un background cultural diferit de al nostru. În esență, sîntem cu toții oameni, e frumos să descopăr că, indiferent în ce limbă joc și în ce colț de lume, tot ceea ce e uman e la fel. Asta îmi place să descopăr de fiecare dată. E o experiență care mă îmbogățește foarte mult și îmi place s-o aduc aici.

De ani buni, se vorbește despre filmul românesc ca despre un fenomen in­ter­național. Totuși, cum se vede din străinătate filmul românesc din discuțiile cu oamenii, dincolo de ce scrie presa?

Filmul românesc e într-adevăr foarte apreciat în afară. În februarie, am fost în Maroc și am fost surprinsă că oamenii de pe stradă știau despre filmul românesc, văzuseră filme, le așteaptă, le urmăresc, știau nume. Filmul e un pașaport foarte valoros pentru România. E straniu că totuși, aici, există oameni care au ceva de spus împotriva lui.

Cum vă pregătiți rolurile? Sînteți „obsedată“ tot timpul de personaj?

La mine așa e. E un proces continuu. Nu știu dacă la toată lumea e așa, fiecare e diferit și are metoda lui de a se apropia de un personaj. La mine, e ca și cum personajul ar fi alături de mine tot timpul. Vorbesc cu el în mintea mea, îl întreb, e ca o prezență continuă. Chiar atunci cînd speli vasele, personajul e cu tine și îți mai apare o întrebare. Și te trezești că apare un detaliu sau că în text e o propoziție la care nu te-ai gîndit. Personajul e permanent lîngă mine și nu mă gîndesc să aș putea să fac altfel. Mi-a venit spontan, nu e ceva pe care să-l fi învățat la școală. Cînd citesc un text și mă interesează personajul, încep să-i simt prezența.

Nu e, totuși, agasant să ai tot timpul pe cineva care te însoțește?

Nu, pentru că asta îmi place să fac. Alerg după el, vreau să-mi spună tot ce știe, vreau să-l trăiesc cît mai bine, așa că eu sînt cea agasantă, vreau să știu tot…

Ați lucrat cu mulți regizori foarte buni, și români, și străini. Cum funcționează, în cazul dvs., adaptarea la viziunea regizorului?

M-am gîndit de multe ori la asta. Tu, ca actor și ca om, ai o lume a ta. Regizorul vine cu o propunere din perspectiva lui, cu un univers al lui. Uneori ești pe aceeași lungime de undă. Alteori nu. Și atunci, e o provocare: actorul trebuie să fie flexibil, fără să-și piardă personalitatea. E un proces complicat, dar e un moment în care te adaptezi, mai ales cînd distanța față de regizor e mare. Cred însă că un regizor care te-a ales pe tine nu te-a ales întîmplător. Te-a ales tocmai pentru că rezonezi cu lumea lui, cu un al șaselea simț știa că o să vă întîlniți. Sînt regizori cu care nu ajungi să lucrezi niciodată – probabil simțim amîndoi că întîlnirea n-ar fi posibilă. Am dat, de pildă, un casting pentru un spectacol cu un regizor din Croația. Regizorul m-a întrebat „Ce-ai făcut în ultima vreme?“, eu am răspuns în două cuvinte și asta a fost tot. Omul știa că noi trebuie să lucrăm împreună, fără să mai fie nevoie să spun o poezie sau un monolog. Sînt și casting-uri pe care nu le iei. Dar de fiecare dată trebuie să ai puterea să te ridici și să spui că data viitoare va fi mai bine. Sînt o mie de motive pentru care nu ajungi să joci ceva.

Foto: Florin Suler