I have a dream

„Trecut-au ani ca norii lungi pe șesuri…“, versurile învățate la școală se-ntorc acasă ca niște cîini credincioși care își simt locul și drumul în mușchii și sîngele lor. Locul și drumul nu sînt antagonice, cum s-ar putea crede la prima vedere, ele stabilesc startul, traseul de alergare și finish-ul sau linia de sosire, chiar dacă aceasta din urmă poate fi cu plus sau cu minus. Iertați-mă, constat că, odată cu vîrsta, cresc și frazele. Am devenit gongorică – de fapt, voiam doar să spun că în călătoriile cu trenul, cînd unul de-ai noștri se află pe culoar alături de un străin care ne vizitează pentru prima dată țara, discuția se leagă invariabil la fel. Străinul spune: „Ein wunderschönes Land“ („Ce țară superbă“) și românul răspunde: „Păcat că n-avem nemți“. Și iată, am ajuns, în sfîrșit, la startul propriu-zis al acestui text despre credință, recunoștință și dragoste über alles, virtuți astăzi expirate, fiindcă e mult mai cool să-ți placă „urîtul“ și „răul“ într-o lume în care teatrele terorii prezintă zilnic același spectacol fără „relache“.

Toată vorbăria asta excesivă și fără noimă m-a apucat noaptea, la 1, pe un peron complet accidentat la Caransebeș în gară, stînd de vorbă cu domnul Carol König, solul Ministerului Culturii care asigură „creșterea limbii germane și a patriei simțire“ în mica enclavă reșițeană. Trenul de la Timișoara are întîrziere o oră și la Caransebeș „e frig și burează“. Toată polologhia asta nu vrea să se lege, de nici un fel, ca maioneza pentru salata de boeuf în ajunul Paștelui. Chiar, vorba lui Bacovia, în mai puțin de-o săptămînă e Paștele. Ieri au fost Floriile. Din nou, sorții au făcut ca sărbătorile legate de Paște să le petrec cu „Lordul“ (scriitorul Joachim Wittstock). Acum vreo 15 ani, Învierea la Iași și iată, acum, Floriile la Reșița. N-am știut niciodată că orașul ăsta, în viziunea mea eminamente siderurgic, înainte de „răsturnare“, unde luam interviuri inginerilor șvabi și scriam articole despre activitatea brigăzilor artistice ale minorității germane din vremea comunismului pentru revista Volk und Kultur, o să mă marcheze emoțional pe viață. Eu îi întrebam pe șvabi despre Orchestra de fanfară și despre echipa de dansuri populare, și ei îmi povesteau cum îl împușcase milițianul pe consăteanul lor, Otto Schossal, cînd se întorcea cu carul plin de cucuruz de pe tarlaua proprie. Îmi venea să vărs, mi se făcea silă de mine, dar trebuia să scriu despre fanfară, că pensia de boală a bărbatului meu, poetul George Almosnino, era de 700 de lei și băiatul nostru, Tiberiu, nu ajunsese încă prim-balerin la Opera Română…

În anul 2000, imediat după „răsturnare“, am obținut prima bursă în Germania de la „Preussische Seehandlung – Berlin“ și, curînd după aceea, șase luni la „Solitude“, în acel Stuttgart unde am călcat pe „umbra“ pe care și-o pierduse Joachim Wittstock la Schicksalsbrunnen (Fîntîna destinului), după cum mărturisește în cartea Strania călătorie a lui Peter Gottlieb, pe care i-am și tradus-o. Drumurile și urmele (umbrele) ne leagă și sînt convinsă că există locuri predestinate să pună oamenii la loc și să renască o comunitate, cum spunea o veche poezie germană care, iată, îmi vine chiar acum în minte: „…wir haben auch Arbeit und gar zu zweit / und haben auch Sonne und Regen und Wind / um so frei zu sein wie die Vögel sind/ nur Zeit…“

De ce Reșița? Acolo unde, la marile laminoare, acei șerpi de foc își urmau sălbatic înaintarea aprinsă, dirijată de bărbați tineri și musculoși, goi pînă la brîu, șiroind de sudoare… muncitorimea aia săracă suduia în gînd fiindcă trebuia să-și hrănească familia și habar n-avea ce-nseamnă citoyens du monde, ha, ha. O viață are omul și e obligat să și-o facă după placul și posibilitățile lui… probabil că pentru unii a fi citoyen du monde e summum-ul la care poate aspira doar un om important, mai ales un artist. Dar Erwin Josef Țigla, „primașul“, cum îi spun eu, care întreține flacăra culturii germane pe pămînt românesc la Reșița, a avut un vis. Nu unul premonitoriu privind propriul său destin, ci, mai curînd, încredințarea unei misiuni. Îmi amintesc că Martin Luther King spunea mereu „I have a dream“. El știa că visele oamenilor se realizează întotdeauna cînd crezi în ele. De aceea în aprilie, cînd crapă mugurii, Erwin Țigla deschide ferestrele literaturii germane la Reșița (Deutsche Literaturtage in Reșița). Evenimentul a avut loc anul acesta între 6 și 10 aprilie în Sala Bibliotecii germane „Alexander Tietz“. Visul lui Erwin Josef Țigla nu a luat sfîrșit nici după 27 de ani de existență. El știe că trebuie să-și pună nemții la loc, pentru început în minunatul Banat montan… și dacă n-a prea mai găsit șvabi, a chemat, alături de bănățenii de-o faită cu el, sași și unguri din Transilvania, ba chiar și români din Vechiul Regat, purtînd toți pe limbă amprenta graiului german.

E minunat să-i vezi pe șvabii vorbăreți și veșnic puși pe glumă laolaltă cu sașii mai domoli, interiorizați și contemplativi. Primii rîzînd zgomotos, ceilalți zîmbind ironic. Dar se pare că visul lui Erwin continuă nopți în șir, iar Reșița nemților strămutați din Imperiul Chezaro-Crăiesc pe pămînt românesc atrage din nou ca un magnet și unguri, sîrbi, sloveni, austrieci și, mai nou, se mai încumetă, mînat de cine știe ce dor, cîte unul stabilit în Germania, ca de pildă un Ingmar Brandsch sau, chiar la actuala ediție, Horst Samson, un nume reprezentativ în celebrul Aktionsgruppe Banat, a cărui întîlnire a fost pentru mine o întoarcere în timp. Întîlnirile de la Reșița ne adună pe toți, fie că-i soare sau ploaie, sub aceeași umbrelă a limbii germane. Și parcă se umple din nou Banatul de nemți și nici „Lordul“ Joachim Wittstock nu se mai simte atît de solitar cînd vorbește cu Dr. Andras F. Balogh din Cluj despre problema „miturilor literare“. Sau nelipsitul Hans Dama din Austria, care are mereu ultimul cuvînt, sau slovenii Ales Tacer, Veronika Haring și Ivan Korponai – primul, un poet meditativ, în ciuda unei vitalități debordante, Veronika mai aproape de artele plastice și cel venit mai tîrziu cultivînd o poezie cu tentă minimalistă. Pendulînd între Bamberg și Sibiu, Dagmar Dusil le citește elevilor de la școlile germane din Reșița cu ochii iscoditori sau melancolici ai acoperișurilor din vechiul Hermannstadt. Cum l-aș putea uita pe Balthasar Waitz, oscilînd între rîs și discrete evocări sentimentale; își desface mereu Acordeonul roșu, ultimul lui roman, culoarea iscă discuții și ne prăpădim de rîs. Dar la capitolul umor nimeni n-o întrece pe Edith Guip-Cobilanschi, care nu poate pricepe viața decît ca farsă, ceea ce nu e la-ndemîna oricui. Recunosc, numai cînd discut cu acel domn retras și modest care nu vorbește decît românește și de-aceea tot ce spune se traduce, vai, poate de-aceea în mintea mea numele lui a fost acoperit de Nietzsche, din a cărui operă a tradus șapte volume. Curios, doar cînd vorbesc cu el și cu „Lordul“ am impresia că sînt teleportată în vremurile cărților scrise cu litere gotice, cînd urmăream cu sufletul la gură duelurile dintre Nietzsche și Wagner.

Am lăsat la sfîrșit pepiniera noilor poeți din Banat care scoate recolte încă timide, deocamdată, sub îndrumarea atentă a Annemariei Podlipny-Hehn, a cărei operă memorialistică e impresionantă. De remarcat, și în cazul ei, un real talent peisagistic. Ce mi se pare surprinzător din capul locului la majoritatea membrilor care frecventează Zilele Literaturii de la Reșița, din țară sau de aiurea, este vizibila lor înclinație către abordarea mai multor domenii artistice. Îmi explic acest spectru artistic divers, la majoritatea dintre ei, printr-o educație artistică timpurie, practicată în mai toate zonele colonizate abundent cu populație germanică, sosită fie din Evul de Mijloc, odată cu breselele, cum e cazul sașilor, fie dinspre Imperiul Austro-Ungar, mult mai tîrziu, de unde au venit și reșițenii noștri. De obicei, întîlnirile de la Reșița se încheie și cu un variat program muzical, însă clou-ul acestei desfășurări de talente îl constituie momentul teatral. Microbuzul verde ne duce la Oravița. Pe bancheta din spate, Horst Samson povestește despre Rolf Bossert, eu îl întrerup la fiecare frază. Am fost bună prietenă cu Madi și cu Rolf și știu mult mai multe decît toți ceilalți despre viața lor, care s-a rostogolit violent în prăpastie. Și vorbele mele prind viteză pe măsură ce mă apropii de final. Îmi place că „Lordul“ s-a așezat lîngă mine – între noi e culcată servieta lui. Parcă e paloșul dintre Tristan și Isolda. Rîd în gînd. Îl uităm pe Bossert și începem o discuție mult mai pasionantă decît orice poveste de dragoste despre formulele eliptice din limbajul lui Rilke și despre destrucția sintaxei în textul artistic actual. Pe mine o conversație intelectuală mă stimulează intens afectiv. Ajungem la teatrul din Oravița – copie miniaturală a Volkstheater-ului din Viena –, unde periplul nostru artistic reșițean se încheie, mai totdeauna, după o excursie, în care „Lordul“ îmi oferă o mînă pe care mă pot bizui atunci cînd simt că mă clatin. Asistăm, așadar, ca doi albatroși albi, pe puntea aceluiași vapor, la piesa de teatru concepută, scrisă, regizată și interpretată de cuplul teatral „Duo Bastet“, un turnir dramatic în care se înfruntă doi artiști totali, cunoscuta scriitoare Carmen Puchianu și poetul Robert Gabriel Elekes, care a primit anul trecut Premiul Național de Poezie de la Botoșani și Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut. Un exemplu incontestabil că instinctul și inteligența înving profesionalismul. Cei doi artiști, care au evoluat cu succes și în străinătate, deschid în arta teatrală actuală un drum nou în care se încrucișează perfect expresionismul cu absurdul, tragicul cu bufonada.

Și acum, cînd an după an, visul lui Erwin Țigla prinde mai mult contur, iar limba, ca și spiritul german, renaște tot mai pregnant în vechea ei obîrșie, îmi pun întrebarea: noi, care am fost conștienți de pierderea suferită prin plecarea lor, noi, care am avut numai de cîștigat datorită conviețuirii cu ei, acum, deodată, probabil și datorită euroscepticismului și unui curent naționalist în expansiune, începem să mîrîim și să ne uităm urît la Germania și, implicit, la președintele nostru, singura bilă albă cîștigată de noi în fața înaltelor fețe occidentale în ultima vreme. Am căzut într-o cursă întinsă cu abilitate de o minte diabolică, hotărîtă să acapareze totul. Ne aflăm sub dominația unui partid unic. Dar noi ne-am iubit nemții și i-am admirat. Burgurile durate de ei atrag străinii care rămîn uimiți să constate că nu sîntem cea mai urîtă țară de pe mapamond, cum ne încondeiază adesea chiar compatrioții, cînd ajung în Occident. Acum, cînd îi văd pe nemții noștri cum se-adună din nou laolaltă, cînd le aud limba guturală răsunînd în țara mea, mă gîndesc la cei rămași la noi, la sfîșierea resimțită cînd le-au plecat frații dincolo și ei nu s-au putut rupe de toate acele bresle care au născut o civilizație pe aceste meleaguri bîntuite mereu de barbari. Sigur, unii nu recunosc că sute de ani le-am fost leagăn sărac, dar, de cele mai multe ori, iubitor… nu putem să nu recunoaștem că fără ei am rămas infirmi, cum infirmi am rămas la fiecare plecare a unui german trăitor pe pămîntul nostru, fie că a fost rege sau muncitor la cuptoarele siderurgice din Reșița de altădată. Erwin Țigla a avut un vis. Menirea lui e să păzească flacăra limbii germane acolo unde au aprins-o străbunii lui. Unii cresc la loc ca arborii pădurilor, alții vin, măcar fiindcă li se face dor sau fiindcă le place, și rămîn. Poate mai apuc ziua cînd în tren o să aud un german spunînd: „Ein wunderschönes Land!“ Și eu voi răspunde: „Da, și păsările călătoare se-ntorc la cuibul lor.“ 

Nora Iuga este scriitoare și traducătoare.

Foto: wikimedia commons