Hotel Asia, non-stop

Nu știu mulți călători care au făcut din vizitarea camerelor de hotel un scop în sine al călătoriei, dar pentru mine ele au o însemnătate aparte, mai ales după anii sud-coreeni. Mult timp după terminarea unei călătorii, am constatat-o de foarte multe ori, imaginea camerei în care am locuit revine în amintire uneori chiar mai intens decît locurile vizitate. Dacă a călători înseamnă să-ți exersezi escapismul, deconectarea, suspendarea ritmului brutal și monocord al cotidianului, nefixarea într-o convenție existențială, atunci o cameră de hotel e un bun intermediar pentru aceasta.

O piesă de teatru văzută recent, în cadrul festivalului FESTin pe Bulevard, organizat de Teatrul Nottara, și anume Hotel PM de Andrea Gavriliu, pusă în scenă la Teatrul German de Stat din Timișoara, mi-a readus aminte de aceasta prin imaginea ei de la început: o femeie de serviciu care traversează scena, minute bune, făcând curățenie în mod oarecum obstinat cu un aspirator, în timp ce într-un colț al scenei o altă actriță face un duș prelung. Cînd călătoresc, o cameră de hotel reprezintă pentru mine tocmai această bucurie temporară a „locuirii fără urme“, cum ar spune Walter Benjamin din „Stradă cu sens unic“, locuirea temporară într-un spațiu în care altcineva nu a lăsat nici o urmă a prezenței sale. Nu mi plac acele camere care refac, într-un mod cît mai plauzibil, intimitatea unei locuințe, care reconstruiesc un model habitațional. A călători înseamnă pentru mine și această terapie prin lipsa urmelor pe care o cameră de hotel ți-o oferă. Dar dacă a locui înseamnă să nu lași nici o urmă în mod programatic, așa cum se întîmplă, cred, astăzi în spațiul est-asiatic?

Îmi aduc aminte de camera dintr-un hotel din Vancouver. O cameră cu multe ferestre, sticlă și oțel, aflată la etajul 29, cu o panoramă largă asupra Golfului Englezesc. M-am îndrăgostit instantaneu de ea, de simplitatea aseptică cu care te întîmpina, de neutrul interiorului. Puteam astfel să văd mai bine orașul, nu doar grație poziționării camerei, ci tocmai prin lipsa de trecut pe care o aducea cu sine. Ajungeam acolo însă după experiența anilor asiatici, în care o cameră de hotel, mai ales cele destinate turismului local, refăceau cît mai plauzibil posibil intimitatea unei locuințe personale. E aici un mic paradox, o mică răsturnare a așteptărilor unui occidental, cel puțin. A locui în Coreea de Sud se aseamănă astăzi mult mai mult cu tranzitarea unui hotel decît cu efortul interior de a marca cît mai personal un spațiu. O cameră de hotel în Coreea de Sud, mai ales cele frecventate de turiștii locali, reface cît mai mult particularul, personalizarea, intimitatea unei locuințe: de la dispunerea mobilierului într-o cameră, care se aseamănă în cît mai particulare detalii cu un dormitor, la modul în care ferestrele sînt de cele mai multe ori duble sau triple, fără posibilitatea de a privi din exterior în interior. Am văzut foarte multe moteluri de oraș care aveau camere diferit aranjate, așa cum am văzut că în complexele imobiliare sud-coreene interioarele sînt cvasiidentice.

Sînt foarte rari coreenii din Sud care să-și păstreze o locuință mai mult de cîțiva ani. Motivele sînt în principal economice, un apartament în proprietate personală costă foarte mult, și atunci sînt mulți cei care preferă varianta închirierii. Poate și de aceea, pentru a nu mai sublinia și mai mult melancolia lipsei apartenenței la un spațiu al tău, locuințele coreene de astăzi sînt foarte neutru-șablonarde, cu elemente de arhitectură interioară care să nu te oblige să regîndești, să recompui spațiul în urma preferințelor proprii. Se aseamănă atît de mult între ele încît, prin uniformizare și deschiderea spre exterior a geamurilor mari, par că induc detașarea, mobilitatea, neapăsarea temporală. Îmi aduc aminte surpriza cu care, într-o seară de vară, proaspăt mutat într-un astfel de complex, m-am uitat împreună cu o colegă europeană la camerele luminate ale unui bloc cu ferestre mari și am avut amîndoi un vertij: erau identice. Dacă pentru noi doi, veniți din cultura occidentală, identicul, nemarcarea spațiului într-un mod cît mai personal însemna un mic disconfort, pentru colegii noștri coreeni era un mod de viață nechestionabil, formă lejeră de a lupta cu apăsarea trecerii timpului. Am văzut-o și în modul în care se mută dintr-un loc în altul. Firmele care se ocupă de mutat o fac repede, „curat“, totul în cîteva ore, astfel încît cei care se mută în acel loc să aibă sentimentul clar al unui spațiu cu totul neutilizat înainte, fără o identitate marcată.

E în aceasta poate și o explicație pentru lejeriatea cu care est-asiaticii călătoresc atît de ușor în zilele noastre, după ce secole întregi au practicat, cultural și instituțional, o politică identitară a izolaționismului. „Spune-mi cum locuiești ca să știu cum călătorești“ se potrivește cel mai bine, cred, profilului unui sud-coreean sau al unui japonez recent. Și este, poate, rețeta lor pentru a îngădui mai bine oniricul pe care orice călătorie îl conține.

Foto: B. Tănase, motel din Seul