Hipercontrolul
Începînd cu a doua jumătate a lunii noiembrie, Germania a ridicat nivelul de alertă antiteroristă şi a sporit măsurile de securitate în spaţiile publice şi în locurile intens circulate. După tentativa de atentat cu colet-capcană asupra cancelarului Angela Merkel şi după dejucarea unui atentat cu bombă într-un avion care tranzita Germania – cel puţin în cel de-al doilea caz, toate indiciile duc spre Al-Qaeda – serviciile de informaţii au transmis ministrului de Interne că există motive serioase de îngrijorare cu privire la planificarea unor atacuri teroriste. Trupe speciale ale poliţiei înarmate pînă în dinţi au fost trimise pentru a păzi gările, staţiile de metrou şi aeroporturile din marile oraşe; autostrăzile au fost survolate de elicoptere ale armatei; iar în dreptul clădirilor federale au apărut chiar şi maşini de luptă blindate.
Ministrul de Interne Thomas de Maizière s-a simţit dator să facă o serie de precizări pentru a răspunde îngrijorărilor şi nemulţumirilor exprimate de opinia publică. „Există motive de îngrijorare, dar nu de panică“, a spus el. Mai întîi a vrut să liniştească: „Cetăţenii vor putea să vadă (concret) aceste măsuri de securitate“, dar „vor fi luate şi alte măsuri, mai puţin vizibile“, a spus el. În momentul în care făcea aceste precizări, măsurile de securitate erau deja mult prea vizibile – şi tocmai asta îi îngrijora pe germani. Ca să-i liniştească şi pe aceştia, ministrul s-a simţit dator să mai facă o precizare: „Germania nu va permite teroriştilor să-i influenţeze modul de viaţă sau cultura liberală“. Dacă pînă aici doar a enervat, acum a reuşit să înfurie. Mania securitară dublată de un discurs duplicitar sînt o noutate în Germania. Frămîntările de acum readuc în actualitate o carte publicată în urmă cu un an în care cei doi autori, Ilija Trojanow şi Juli Zeh se întreabă – şi ne întreabă – dacă nu cumva războiul împotriva terorismului devine mai periculos decît terorismul însuşi. Angriff auf die Freiheit, Überwachungsstaat und der Abbau bürgerlicher Rechte (Atac asupra libertăţii. Statul supraveghetor şi distrugerea libertăţilor civile) descrie dintr-o perspectivă critică (uneori cu note ironice) măsurile fără precedent luate de ţările occidentale după atentatele de la 11 septembrie 2001. Pentru ei, „nu terorismul este cel care ne pune în pericol, ci disponibilitatea celor care reprezintă statul de drept de a se lăsa intimidaţi de terorişti precum şi tentativele de a instrumentaliza ameninţarea teroristă pentru a introduce structuri autoritare“. Măsurile tot mai stricte de securitate, supravegherea aproape permanentă, accesul îngrădit în anumite zone etc. nu numai că ne îngrădesc libertăţile individuale, ele subminează inclusiv suveranitatea statului democratic.
Cea mai mare greşeală a cetăţenilor ar fi – cred Trojanow şi Zeh – delăsarea. Atunci cînd admitem că oricum nu avem nimic de ascuns, atunci cînd acceptăm de bunăvoie controale tot mai severe şi cînd răspundem la întrebări tot mai indiscrete adresate de ofiţerii de securitate, devenim vulnerabili. Nu doar ca indivizi, ci ca membri ai unei societăţi întemeiate pe ideea de libertate. Lăsîndu-i să ne controleze, fragilizăm democraţia. Problema e – atrag atenţia cei doi autori – că sensibilitatea noastră e mult sub nivelul pe care l-ar cere situaţia în care ne aflăm. Mania securitară a statelor îşi găseşte un pandant în tendinţele obsesive de control ale corporaţiilor. Pentru ca activitatea angajaţilor să fie supravegheată cît mai bine, inginerii IT instalează tot felul de programe care monitorizează cine/unde/cît navighează pe Internet. Pe de altă parte, felurite aplicaţii şi programe sînt interzise sau restricţionate de aceiaşi ingineri IT, pentru ca nu cumva, vezi Doamne, să scape vreun preţios bit de informaţie vitală pentru companie la o altă companie concurentă. Suspiciunea e paralizantă: pentru unii, singurul computer sigur e cel care nu are acces la reţeaua electrică. Ce şanse ar avea libertatea? Adepţii controlului ar spune că libertatea nu se poate menţine decît dacă duşmanii ei – teroriştii – sînt ţinuţi la distanţă inclusiv prin metode care îngrădesc libertăţile. Zeh şi Trojanov cred într-o libertate fără compromis. Unde e utopia?