Hayden Lowe
Hayden Lowe a apărut în viaţa mea acum mai bine de şapte ani. Şi mă tem că nu mai am cum scăpa de el. Dispare cu săptămînile, dar se întoarce cu un tăvălug de telefoane şi mesaje. Căci Hayden este, după cît se pare, un om căutat. Toată lumea vrea să-l contacteze. Toată lumea are ceva să-i transmită. Toată lumea vrea să-i ceară ceva. Problema e că eu sînt intermediarul, deşi nu-mi doresc cîtuşi de puţin acest lucru. Cu Hayden, bărbatul sau femeia de la compania de asigurări, cu el vrea lumea să vorbească, nu cu mine. Dar e ca şi cum el ar fi Doppelgänger-ul meu.
Hayden şi-a făcut non-apariţia pentru prima dată în 2009, la puţină vreme după ce-mi schimbasem numărul de telefon. „Aş vrea să vorbesc cu Hayden“, mi-a cerut o voce de femeie. I-am spus că la adresa mea nu locuieşte nimeni cu acest nume. Printre prietenii şi cunoştinţele mele nu se află nici un Hayden. După ce i-am spus asta, vocea necunoscutei a căpătat nuanţele neliniştii. „Dar… am fost informaţi de cineva în care avem încredere că acesta este contactul lui Hayden.“ Am asigurat-o că acel cineva s-a înşelat şi am închis. M-am întors la ale mele.
Asta era de dimineaţă. După-amiază, altcineva căuta cu disperare să schimbe două vorbe cu Hayden. L-am asigurat şi pe acel bărbat cu accent geordie că Hayden nu se află prin preajmă, că nu se va afla niciodată prin preajmă. Omul mi-a spus că răspunsul meu îl încurcă. L-am întrebat de ce. Mi-a spus că el şi colegii lui au fost informaţi de cineva de încredere… „De cine?“, l-am întrerupt. Mi-a spus că nu are voie să spună.
Unul după altul am blocat toate numerele care mă sunau în căutarea lui, dar Hayden refuza să mă părăsească. La un moment dat i-am aflat şi numele cînd o necunoscută m-a întrebat cu un aer degajat dacă chiar vorbeşte la telefon cu Hayden Lowe. „Hayden cum?“ „Hayden Lowe“, s-a însufleţit femeia. „Aşadar îl cheamă Hayden Lowe“, am gîndit eu cu voce tare. Ea a izbucnit în rîs: „Ce, ţi-ai uitat propriul nume?“ Un moment kafkian, m-am gîndit, în timp ce o ascultam pe acea femeie cum îl informa pe domnul Lowe că e fericitul cîştigător al unui premiu de trei mii de lire, asta dacă răspunde la cîteva întrebări importante. Cînd s-a oprit din vorbit, am informat-o la rîndu-mi că nu eram eu fericitul cîştigător. A urmat o pauză. „Dar atunci cine eşti?“ O clipă m-am gîndit. „Asta rămîne de aflat. La revedere“, i-am spus şi am închis telefonul.
Conform spuselor unuia dintre cei care m-au sunat recent, Hayden Lowe a fost văzut ultima oară în Lincoln. I-am povestit tărăşenia acelei voci tinere şi plăcute din receptor, singurul căutător amabil al lui Hayden care m-a ascultat şi care a reacţionat de o manieră politicoasă. Mi-a promis că va şterge numărul meu din listă (indiferent despre ce listă era vorba) şi că nu mă va mai deranja niciodată. I-am mulţumit.
Dar am fost deranjat din nou, cu telefoane din Braintree, din Liverpool, din Manchester. O femeie din Nottingham mi-a trăncănit în receptor vrute şi nevrute despre Hayden Lowe în ciuda insistenţei mele că nu-l cunosc pe acest domn. „Nu-sînt-Hay-den-Lowe!“, am strigat în receptor. „Sînteţi sigur?“, m-a întrebat. Încă un moment kafkian. „Cred că sînt sigur“, m-am trezit spunîndu-i cu voce joasă.
Am fost tentat să-mi schimb numărul de mai multe ori, mai ales atunci cînd s-a întrecut limita. „N-am auzit ce-aţi spus, domnule!“, mi-a replicat cineva ofensat că-l trimisesem să se ducă dracului. „Vă sfătuiesc să vă spălaţi gura aia spurcată, domnule Lowe.“ A urmat o lungă pauză. „Sînteţi bine, domnule? Mai sînteţi acolo, domnule Lowe? Chiar trebuie să vă reamintesc că accidentul dvs. nu poate fi procesat pînă nu ne trimiteţi detaliile necesare? V-aş ruga să vă comportaţi responsabil, domnule Lowe.“ A urmat a doua pauză lungă, pe care am întrerupt-o cu informaţia că nu eram nenorocitul ăla de domn Lowe şi nici fraierul care să dea crezare căcaturilor despre nu ştiu ce futut de accident unui găozar pompos care nu pricepe însemnătatea măscărilor. „Call me irresponsible“, i-am cîntat precum Sinatra, înainte de a încheia conversaţia.
Îmi place să cred că sînt o fire voioasă prin natură, iar în lungile perioade de haydensitate care s-au abătut asupra mea, cînt prin casă cu voce tare: „Hayden Lowe, Hayden Lowe / Every morning you greet me / Small and white / Clean and bright / You look happy to meet me…“, pe muzica piesei „Edelweiss“ din Sunetul muzicii. Am început să simt o oarecare compasiune pentru acest Hayden predispus accidentelor, ale cărui plăţi de zeci şi sute de mii de lire eu tot refuz să le plătesc încă din februarie 2009. Ar trebui să datoreze deja o jumătate de milion pînă acum. O fi tînăr? mă întreb. O fi însurat, o avea copii, inclusiv un Hayden micuţ – un Hayden Jr? Sau o fi bătrîn ca mine, genul de individ căruia companiile de asigurări încearcă să-i înşface economiile de-o viaţă?
Cînd voi fi sunat mîine din York, din Carlisle sau din Stoke-on-Trent, iar vocea din receptor va cere să vorbească cu Hayden, îi voi mulţumi în gînd umoristului vizionar Franz înainte de a lăsa această şaradă absurdă să-şi continue previzibilul curs.
Paul Bailey este scriitor britanic. Cel mai recent roman apărut este Băiatul prinţului, Editura Polirom, 2014.
traducere de Marius CHIVU