Golania (1990) & Rezist (2017-2018) - un amplu ritual de trecere

16 iunie 2020   La zi în cultură

Cînd în luna mai 1990 am ajuns în Piața Universității din București și am văzut cu ochii mei ce însemna, ce era mitingul-maraton de acolo, am știut pe loc că este un eveniment de o importanță modelatoare în viața mea. Aveam parte, ca tot omul tînăr peste care a trecut o revoluție (din decembrie 1989, cu toate accentele ei de revoluție și de lovitură de stat!), de un ritual de trecere; mă mișcam dinspre tinerețe spre maturitate într-un mod anume, chiar dacă lucrurile nu erau deslușite pentru mine atunci. Dar simțeam că acel ritual de trecere va fi o marcă a mea ca om, ca cetățean al României (în mod cert sună desuet această formulă), ca intelectual și ca răzvrătită. Am regretat întotdeauna că am fost doar un participant pasiv (înminunat) în acele două zile la București, un raisonneur spontan și empatic venit de la Cluj. Am regretat că nu am notat pe loc tot ce am văzut și auzit, tocmai fiindcă știam, simțeam că e vorba de altfel de lucruri decît de obicei, de lucruri și chestiuni care te formează, te antrenează și funcționează evolutiv multă vreme, lăuntric și psihic, în tine. Ar fi trebuit să țin un jurnal al acelor două zile și chiar al mitingului-maraton așa cum se zărea și percepea de la Cluj, pe tot parcursul său. Dar vremurile erau în devălmășie și în viteză, deja începuse o epocă (sau etapă) fast-food greu de controlat și ingurgitat. Am spus-o în destule texte de-ale mele: Piața Universității 1990 (fenomenul, mitingul-maraton, Golania, Kilometrul 0, Zona liberă de comunism/neocomunism) a fost un loc unde conștiința mea morală s-a ivit și a înflorit cu bătaie lungă. Am renunțat la admirația pasivă a revoltei și am devenit implicată. Țara mea era a mea și a multor altora care gîndeau ca mine, dar era și a celor care gîndeau exact invers decît mine. Patriotismul, radiografiat astfel, nu putea fi decît un patriotism alternativ (față de varianta găunoasă și inflamat-verbalizată a autorităților momentului – atunci ca aproape întotdeauna, de fapt). În orice caz de la Golania, de la această zonă aparte a golanilor-protestatari din 1990 mi se trage instinctul de răzvrătită și necesitatea de a mă implica civic, de a fi nu atît o voce sau o portavoce, cît de a scrie despre decembrie 1989, despre imaginarul violent al românilor, despre năravurile românești, Piața Universității 1990 și destule altele.

                             

În 2017, cînd protestele Rezist au izbucnit, am început să scriu la poemul-manifest Scrisoare către un prieten și înapoi către țară, iar manifestul acesta liric a încercat să sintetizeze România în secolele XX și XXI, cu bune și rele, cu toate ale ei. (Am publicat manifestul în două ediții, în 2018 și 2019, la editura Paralela 45, fiecare ediție fiind însoțită de colaje cu varii secvențe din istoria tumultuoasă a României contemporane.) Dar un poem este un poem, iar poezia e o treabă dificilă (atît de scris, cît și de ingurgitat, căci nu oricine are organ de receptare pentru poezie). Așa încît pe măsură ce protestele și marșurile Rezist luau amploare (în țară, dar mai ales la Cluj, unde mă aflam și viețuiam), în mine s-a ivit dorința de a documenta acest nou fenomen, această nouă răzvrătire. Am început mai întîi să țin jurnalul pe Facebook și pe blogul meu socio-politic (www.ruxandracesereanu.wordpress.com), apoi după reacțiile pe care le-am primit de la cei apropiați și de la cititorii paginilor internautice, am înțeles că este nevoie de mai mult, de o documentare pas cu pas a mișcării Rezist (repet, văzută mai ales de la Cluj, unde am participat direct la marșuri). De la fata îmbrăcată în blugi și cu geacă, cu o căciulă croșetată, cu pompon, serioasă, dar și zvîrlugă, care mergea dansînd oarecum, ținînd o pancartă pe care scria cu litere tremurate: VREM O ROMÂNIE NORMALĂ, NU O ȚARĂ PENALĂ! la grupurile de maturi care scandau Nu sîntem o nație de sclavi. Sau la acel manifestant, cu piciorul tăiat de la genunchi, care ținea în brațe, așezat pe scaunul lui cu rotile, pancarta pe care scria simplu: Justiție, nu corupție! Sau la bătrînul (fost deținut politic în Balta Brăilei, pe la jumătatea secolului trecut) care le vorbea protestatarilor despre rezistență, a nu ceda, a te împotrivi mental și moral.

Frenezia și entuziasmul marșurilor Rezist mi-au adus, evident, aminte de mitingul-maraton din Piața Universității 1990. Apoi, legăturile între cele două fenomene și răzvrătiri au venit de la sine, erau fățișe, emoționante și, în același timp, puteau fi privite cu o luciditate mai acută decît odinioară. Așa s-a născut cartea De la Golania la Rezist (Polirom, 2020), ca o biografie civică recentă a țării în care trăiesc (cu tensiunile ei socio-politice și morale) și ca o biografie a mea ca trăitoare în această țară în care, în mod cert (sînt autoironică, desigur) niciodată nu există riscul să te plictisești.

Ruxandra Cesereanu este scriitoare.

Mai multe