Goethe Institut la 60 de ani

Nu există multe ţări care să investească atît de mult în reprezentarea culturală ca Germania. 150 de Institute Goethe în 93 de ţări şi aproape 1000 de birouri de legătură (biblioteci, săli de lectură, centre de predare a limbii şi examinare etc.) reprezintă platforma de pe care Germania îşi organizează schimburile culturale cu exteriorul. Doar cîteva dictaturi interzic înfiinţarea unor asemenea reprezentanţe care ţin deja de politica externă a Germaniei. Institutul Goethe împlineşte anul acesta 60 de ani. O vîrstă rotundă. Momentul aniversar e numai bun pentru un bilanţ.

Germania anului 1951. Cîţiva profesori înfiinţează la München o asociaţie menită să promoveze limba germană. Cultura şi limba – credeau ei – erau elementele prin care Germania se putea reînscrie în rîndul ţărilor civilizate. După încheierea războiului şi conştientizarea dezastrelor provocate de nazism, ţara era în căutarea unei noi identităţi. Şi identitatea se construieşte prin cultură. Un an mai tîrziu se deschide la Atena primul Institut Goethe din străinătate. Urmează, în curînd, Cairo. Noua imagine externă pe care Istitutul trebuia s-o creeze în exterior nu a întrunit acordul responsabililor culturali şi al diplomaţilor. Adesea au fost discuţii aprinse, scandaluri, ameninţări cu reducerea substanţială a fondurilor. La sfîrşitul anilor ’60, directorul reţelei de Institute Goethe a demisionat, pentru că nu vroia să gireze un program cultural axat pe tradiţii, nu vroia ca Germania să se prezinte în Africa de Vest cu spectacole folclorice bazate pe dansuri şi iodlere. Un deceniu mai tîrziu, în ’74, expoziţia lui Klaus Staeck, organizată de Institutul Goethe din Londra, a scandalizat opinia publică (comisia de cultură din Bundestag l-a audiat pe directorul de atunci al Institutului) pe motiv că lucrările grafice ale autorului erau prea frivole, prea provocatoare. Tradiţie sau modernitate? Opere consacrate sau artă contemporană? Din fericire, directorii Institutului şi-au cîştigat, în timp, o autonomie aproape totală faţă de politic: deciziile se iau în centrala de la München, la recomandarea experţilor prezenţi în pieţele culturale către care se exportă.

Goethe Institut duce o politică pe cît de subtilă, pe atît de pragmatică în ceea ce priveşte promovarea limbii germane în lume. De pildă, în India, Rusia şi Brazilia, trei megastate în plină dezvoltare economică, politicile culturale susţin implicit şi propriile interese economice. Oferindu-le tinerilor de acolo cursuri de limbă, Germania îşi asigură formarea viitorilor parteneri de dialog. Pe de altă parte, formarea acestor tineri în spiritul culturii occidentale este esenţială pentru viitorul ţării lor. Cursurile de limbă constituie o misiune esenţială a Institutului Goethe şi, în acelaşi timp, o sursă (importantă) de venit. 30% din bugetul anual al Institutului (care depăşeşte 220 de milioane de euro) provine din taxele de studiu.

Central în acţiunea Institutului Goethe a fost şi este lumea extraeuropeană. Astăzi, Institutul Goethe are drept misiune promovarea democraţiei şi a libertăţilor civile. În Orientul Mijlociu şi în ţările magrebine, programele s-au concentrat în mod conştient pe stimularea dialogului intercultural. Dincolo de dezbaterile publice şi de cultivarea intelighentsiei cu preocupări şi viziuni prooccidentale, Institutul a finanţat producţia culturală locală: scurtmetraje, teatru, carte – toate acestea conţin valori sociale care pot fi valorificate politic. „Ceea ce am sădit atunci rodeşte acum.“ – spune Lehmann. „La Revoluţia din Egipt am participat şi noi – Goethe Institut a fost loc de întîlnire al opoziţiei. Nu direct, ci prin faptul că am stimulat exprimarea unor nemulţumiri, prin faptul că am încurajat configurarea unei agende de revendicări.“ Se mai poate îndoi cineva de utilitatea, de necesitatea Institutului Goethe?