George Banu – un portret pur subiectiv

Ce s-ar putea spune nou la dispariția lui George Banu după ce s-au scris volume întregi, fie de prieteni, fie de specialişti din diferite domenii, toţi încercînd să înţeleagă cum a ajuns tînărul buzoian să fie cel mai cunoscut şi mai prolific om de teatru român din zilele noastre? 

Din studenție, fiind colegi la actorie, i-am spus, ca alţii, „Biţă“. Avea deja de atunci o reţea impresionantă de prieteni care nu a încetat să se extindă. Noi doi am avut o relaţie aparte, pentru că destinul a vrut să ne naştem în acelaşi an, eu cu o zi mai devreme. Deşi viaţa ne-a despărţit, am rămas în legătură constantă. Ar trebui să-mi fie uşor să scriu despre el acum,  dar de fapt nu-mi e, tocmai pentru că eram foarte apropiați. Biţă a menţionat undeva o discuţie cu Grotowski, în care vorbea despre diferenţa dintre relaţia lui cu Peter Brook şi cea cu Eugenio Barba: cînd se întîlnea cu Brook, vorbeau numai despre viaţă, pe cînd cu Barba doar despre teatru. În conversaţiile mele cu Biţă, viaţa intervenea, uneori, dar majoritatea timpului era consacrat (puţin prea obsesiv) teatrului. Pandemia ne-a ajutat, paradoxal, chiar şi în absența teatrului, să fim mai aproape. A permis parcă o înnoire. Absenţa spectacolelor, dar mai ales suferinţa din jur, boala și prezența morții ne-au pus în faţa fragilităţii vieţii, pe care de obicei ne străduiam să o ignorăm. Biță începea să realizeze că onorurile, titlurile, cărţile sale scrise sau spectacolele văzute aparţin trecutului şi că tot ce contează e cum trăim în prezent, acum şi aici. Şi cît de greu ne e să recunoaştem că acest moment, care e doar acum, în clipa următoare ne scapă printre degete. Cînd simțeam că ne apropiam prea periculos de realitatea vieții, o barieră invizibilă ne făcea iar şi iar să ne refugiem de viaţă în iluzia teatrului. 

Am parcurs cu mare interes cartea lui Iisuşii mei. Eram curios să descopăr o uşă pe care îmi imaginam că o va întredeschide, pentru ca cititorii să pătrundă în grădina lui emoţională secretă. Ca toţi cei care îi vizitau pe el şi pe Monique în apartamentul lor parizian din Rue de Rivoli, admirasem obiectele de artă sacră pe care le-au ales exigent. Cu ani în urmă îi făcusem cadou un Iisus sculptat de George Apostu, ştiind că avea o colecţie de Iisuşi, toţi răstigniţi. Cum erau trei Iisuşi sculptaţi de marele artist (ceilalţi doi fuseseră oferiţi lui Cioran şi Ionesco), atunci cînd al treilea mi-a fost dăruit de o prietenă a sculptorului, m-am gîndit că Biţă, un pasionat colecţionar de artă, merita mai mult ca mine această sculptură „de o fervoare religioasă particulară, profundă“, cum spunea Ionesco. Pentru mine ea era ca o chemare la rugăciune. Speram să aflu din cartea lui Biță cum se raporta el la acest Iisus în intimitate, dar a rămas o enigmă. În ultimele sale articole (apărute în Dilema veche), efortul de a depăşi bariera mentalului îmi părea din ce în ce mai evident, dar, cum Biţă avea o imensă pudoare, nu am comis indelicateţea să-l întreb, așa că nu voi putea ști dacă atracția față de arta sacră venea dintr-un profund și secret sentiment religios sau dintr-o admirație de estet pur.  

Biţă folosea des expresia entre‐deux, inclusiv în Povestirile lui Horatio, una dintre ultimele lui cărți. Înţeleg acum de ce îi era dragă: se simțea împărţit între dorinţa de a vorbi despre alţii (regizori pentru care avea un adevărat cult, de exemplu) şi cea de a vorbi despre sine.  Aproape întotdeauna îi alegea pe alţii, preferînd să se reflecte în ei. Despre problemele lui, nimic. Mereu discret, mereu în umbră. 

Deși cetățean francez, Biţă a rămas legat de România, între două realităţi care se completau – entre‐deux. La fel şi în teatru: Biţă ar fi dorit să fie pe scenă, dar a rămas în rezervă (ca admirator pasionat sau critic benevolent). Voia și nu voia să se expună. Nu era indiferent, dar nici nu ardea. Își comunica experienţele prin scris, filtrînd tot ce simţea. Ce bucuros a fost cînd a primit de la Peter Brook următorul mesaj: „Pentru prima dată în viaţa mea şi sigur pentru ultima, am fost emoţionat citind o cronică, profund emoţionat. Cînd scriem sau montăm un spectacol, o facem în speranţa că ceva va fi primit. Acum am avut senzaţia că nu am fost singur, că cineva m-a însoţit perfect pe drum. Erai tu şi asta e deja extraordinar! Îți mulţumesc!“…  

Oare de ce Biţă, plin de o energie debordantă, era mereu pe drum? Chiar și întors acasă, arăta cu entuziasm obiecte, măşti, amintiri culese din nenumăratele sale voiaje şi, privindu-l, aveai impresia că era încă în căutare, în călătorie. Parcă nu se instala niciodată. Ce anume căuta? Să vadă locuri, să întîlnească mereu oameni? Să cunoască plăcerea diverselor moduri de hrană (culinare şi de alt tip!)? Ce anume îl mobiliza: relațiile umane sau arta? Poate că amîndouă. Biţă era atît de nerăbdător să vadă teatru, încît pleca de acasă cu mult timp înainte, de teamă să nu piardă avionul şi, inevitabil, spectacolul. Ce îl pasiona nu era stabilitatea vechiului teatru, ci apariţia celui nou, astfel că, de îndată ce se ivea, acolo era, nelipsit. Pentru actori ce sărbătoare era să-l vadă așezat în primul rînd, ca un prieten, generos și atent! Transmitea tuturor acel apetit „falstaffian“. De-a lungul vieţii a văzut mii de spectacole, fără să se fi săturat vreodată, dorind mereu să le îngurgiteze la nesfîrșit. 

Era deschis şi curios ca un copil. Cu inima vibrînd, cu mintea trează, el observa cu ochi plini de afecţiune. Avea o memorie uriașă, cizelată și, prin mijlocirea scrisului său prolific, cugetările sale despre teatru sînt și vor fi generos împărţite cu cei care nu au avut şansa de a călători, dar pot profita de bogăția impresiilor acumulate.

Nu cunosc pe nimeni care să fi avut mai mulți prieteni decît el. Celebrul lui talent relațional, cum a fost deseori numit, l-a ajutat să comunice și să conecteze între ei oameni dintre cei mai diverși și opuși din multiple domenii. Dacă vorbea rareori despre sine, vorbea în schimb mult, poate prea mult, despre ceilalţi. Cred că se reflecta pe sine în fiecare dintre ei. Deși îi iubea pe mulți, Biţă recunoştea că nu a fost niciodată partizanul unui singur artist: „Poate e o slăbiciune, poate e şi un merit, căci am trecut, precum Cherubino din Nunta lui Figaro, din floare în floare, de la un regizor la alt regizor, pentru că fiecare mă hrăneşte altfel“. Toţi îl căutau. Strehler a sesizat un mare merit al lui cînd a spus: „Georges Banu ascultă cel mai bine!“. Şi adevărul e că ştia sa-l facă pe fiecare să se simtă auzit şi considerat. 

Cu gîndul la trecerea lui, mi-am amintit de diverse parabole în care o comoară e păzită feroce de un monstru-balaur. Comoara e chiar inima eroului și el are nevoie de voinţă şi de tenacitate pentru a o putea elibera. Toate marile tradiţii vorbesc despre profunda solitudine a omului în faţa acestei încercări. Nimeni nu-l poate ajuta. Întrebarea e pentru noi toți aceeași:  cum să fii pregătit să înfrunți balaurul? În această luptă, chiar și Biţă, deşi avea prieteni pe jumătate de planetă și era adulat de lumea teatrală, artistică și academică, tot singur a fost. 

Intuiesc că în ceasul final (venit nemilos de brusc), bunul meu prieten s-a găsit faţă în faţă cu sine însuşi – o experienţă absolut personală. Nu vom ști dacă a fost pregătit. 

Înțelepciunea ezoterică spune că nu există moarte, că viața nu poate muri. Învelișurile se uzează, formele se dezintegrează, dar viața există mereu. Dacă e adevărat, George Banu continuă să fie printre noi.

NOTA REDACȚIEI: Sub impresia veș-tii morții lui George Banu, l-am rugat pe Andrei Șerban să ne scrie un gînd, o evocare sau o amintire. M-am dus imediat spre marele regizor român pentru că a fost un prieten de-o viață al lui George Banu. Regizorul legendarei Trilogii antice este, probabil, singurul care mai poate vorbi din interiorul unei prietenii de cursă lungă despre George Banu, cel care avea un adevărat cult pentru prietenie și care dezvoltase o veritabilă ar- tă în a o cultiva. Încă tulburat de moartea prietenului său, care a survenit în timpul repetițiilor pentru un nou spectacol (o comedie!), Andrei Șerban a acceptat să răspundă repede invitației noastre, revizitînd un text apărut în cartea sa Niciodată singur, publicată la Polirom, în 2022. Îi mulțumim! Andrei Șerban a prefațat textul de mai sus cu precizarea: „Cu ocazia tristă a dispariției lui George Banu, acest text a fost parțial rescris și modificat“. (S. V.)   

Ediția din 26 ianuarie a.c. a cotidianului Le Monde a dedicat un amplu articol omagial lui George Banu, urmare a decesului său survenit într-un spital parizian cu cîteva zile înainte. Jurnalistul cultural Philippe-Jean Catinchi publică o emoționantă evocare a vieții și activității lui George Banu, din care spicuim: 

„Memorie vie a teatrelor din lumea întreagă, eseist și pedagog de o luminoasă erudiție și de o generozitate nemaiîntîlnită, George Banu a murit, la Paris, în noaptea dintre 20 și 21 ianuarie, la vîrsta de 79 de ani. Regizorul german Thomas Ostermeier, care a scris pentru el Le Théatre et la peur (Actes Sud, 2016), vorbind despre «cartea lor comună», a omagiat pe cel care «a însoțit munca artiștilor cu critică și iubire, devenind o arhivă vie a teatrului european». Omagiu pe deplin justificat (...). Banu a ajuns la Paris pe 1 ianuarie 1973 inaugurînd un exil din care va face mai mult decît o împărăție, va face un spațiu al explorării fără limite. Va naviga în acest ocean necuprins o jumătate de secol, ghidat de admirații și prietenii. Martor scrupulos al revoluției teatrului de artă, a devenit însoțitorul unei comunități de artiști pe care o va susține și promova. A adoptat rezerva vigilentă a unui Horatio, prietenul lui Hamlet, pe care l-a transformat în personajul său, atribuindu-și acest rol pentru a vorbi despre ființele care l-au dus pe tărîmuri uimitoare, în care el a devenit ghid. Un rol de trecător esențial pentru cel căruia îi plăcea să-l citeze pe prietenul său Antoine Vitez: «Le théâtre, c’est mettre le pas dans le pas des autres». Adică ceea ce făcea Georges Banu tot timpul. Pelerin neobosit în căutarea singularului, respingînd toate convocările și orice dogmatism, postură în care l-a așezat, poate, refuzul cătușelor care îi închiseseră tinerețea, el s-a vrut martor și trecător...“ (Sever Voinescu)