George Banu

Colaboratorul nostru foarte valoros și apropiat s-a stins. Despre valoarea profesorului de teatrologie de la Sorbona vorbesc de la sine textele și cărțile sale (foarte multe la număr), distincțiile care i-au fost oferite de-a lungul vremii (printre care și Marele Premiu al Academiei Franceze), funcțiile mai mult sau mai puțin onorifice pe care le-a primit și, nu în ultimul rînd, prieteniile sale cu cele mai extraordinare personalități din lumea teatrului. Trăind la Paris, a avut parte de o recunoaștere meritată. 

A fost unul dintre cei mai interesanți oameni pe care i-am cunoscut. Indiferent despre ce vorbea, din cuvintele lui răzbătea o profundă înțelegere asupra lumii. Aproape orice mesaj al lui, fie el transmis și printr-un simplu SMS, conținea ceva memorabil. Nu erau formule căutate, spuse cu prețiozitate, cu vreo superioritate care să te copleșească. Dimpotrivă, exprimările lui erau naturale și foarte apropiate (de altfel, cerea destul de repede cunoscuților să-i spună simplu: Biță). Părea că putea înțelege orice și pe oricine. Era capabil să compare orice împrejurare, care ar fi putut părea inedită celor din jur, cu o situație din teatru, literatură sau pictură. Găsea întotdeauna asemenea paralele originale și făcea legături surprinzătoare, atît în eseurile sale, cît și în discuțiile obișnuite. De fapt, cu George Banu nu puteai vorbi banalități. Nivelul oricărei comunicări era ridicat pe nesimțite de felul înalt și intelectual în care el se raporta la orice problemă. Cultura și viața se întrepătrundeau la el în mod firesc. Exact așa cum a observat Luca Niculescu (fostul ambasador al României la Paris), George Banu era un „(...) povestitor fără egal, mereu în vervă și plin de viață, disponibil și afabil, unul dintre oamenii cu care, după ce te întîlneai, te simțeai mai deștept”. 

George Banu a avut, bineînțeles, și prieteni cu totul și cu totul neobișnuiți, în special din lumea teatrului. Cum or fi sunat oare discuțiile sale cu Peter Brook, cu Jerzy Grotowski sau cu Andrei Șerban?  

Era un om care îi inspira pe cei din jur și avea mereu tot felul de idei. De exemplu, un recent Dosar al Dilemei vechi, cel despre cadouri, a fost realizat în urma unei propuneri a lui. El chiar scrisese și o carte despre daruri. A contribuit la acel Dosar cu un text despre propria sa experiență în materie de cadouri. Din felul în care analiza acolo cum se oferă și se primesc daruri, reieșea cît de mult preț punea pe relațiile autentice dintre oameni, pe sentimente, pe prietenie și solidaritate, fie acestea apărute și în mod spontan, și cît de mult disprețuia lucrurile formale.

Era și un călător neobosit. A umblat prin toată lumea, în căutare de teatre și muzee. Chiar și în vremea din urmă te puteai aștepta să-l găsești pe cine știe ce aeroport sau în cine știe ce țară îndepărtată. Regizorul Andrei Șerban, cu care a fost coleg în tinerețe la Institutul de Artă Teatrală din București și prieten o viață întreagă, vorbea în 2013 despre aceste drumuri ale sale: „Mă întreb pentru ce George, plin de o energie debordantă, este mereu pe drum. Chiar şi atunci cînd te duci la el acasă, îţi arată obiecte, măşti, amintiri culese din nenumăratele sale călătorii şi, privindu-l, pare a fi încă în călătorie. George dă impresia că nu se instalează niciodată. De ce agitaţia asta? Ce anume caută? Să vadă locuri, să întîlnească oameni? Să cunoască plăcerea diverselor moduri de hrană (culinare şi de alt tip!)? Ce anume îl mobilizează: viaţa sau teatrul? Poate că amîndouă”.

Așa mare călător fiind, era gata oricînd să împărtășească din cunoștințele sale. Mi-amintesc că odată, spunîndu-i că sînt la Lisabona, mi-a răspuns imediat prin SMS cu o formulă de neuitat: „Ce minunat oraș decadent!”. Apoi, mi-a recomandat, tot în două vorbe, să vizitez mai degrabă Museu Nacional de Arte Antiga decît mai marketatul muzeu Gulbenkian, pentru că în cel dintîi voi găsi mai multe picturi celebre și interesante. Un sfat foarte bun. 

Pandemia l-a deprimat cu restricțiile ei de călătorie, făcîndu-l să compare COVID-ul cu comunismul. „Azi, virusul comunist a închis frontierele și le-a reînviat constrîngerea de altădată”, scria în Dilema veche, în vara anului 2020. Ura față de frontiere pe care o avusese în comunism (cînd a și hotărît să evadeze din lagărul comunist) i-a revenit odată cu pandemia, care l-a forțat să stea acasă și, mai mult, i-a închis teatrele, i-a luat pur și simplu rostul de bază al vieții sale. A pus atunci accentul în preocupările sale mai mult pe muzee și tablouri, care erau ceva mai accesibile. De altfel, chiar și în ultimul său articol din Dilema veche, publicat în urmă cu doar două săptămîni, analizează într-un mod sumbru, dătător chiar de fiori, Țipătul lui Munch și Coșmarul lui Füssli, dintr-o perspectivă actuală: „Cînd trăiesc Coșmarul, cînd aud Țipătul, seară de seară războiul din Ucraina le actualizează și le transformă în realitate concretă, insuportabilă (…)”.Numai muzica lui Mozart, conchidea el, „mi-a redat încrederea într-o reușită finală. Victoria Flautului”.

Așadar, poate că doar muzica lui Mozart e cea care poate alina senzația de gol resimțită la plecarea sa. (Andrei MANOLESCU).

De la o vreme, lumea con-viețuitorilor noștri se împuținează. Știam asta, desigur, dar împăcarea cu această disoluție nu poate fi obținută nici prin discurs compătimitor, nici prin promisiuni canonice. Deunăzi, am aflat că vechiul meu prieten, excelentul teatrolog și om de cultură George (Biță – pentru prieteni) Banu, ne-a părăsit. A apucat, totuși, să-mi trimită pe e-mail un mesaj de Anul Nou pe care îl reproduc alăturat. Nu știu dacă întruchipează un presentiment sau dacă un hazard semnificativ a făcut ca Biță să aleagă ca mesaj tocmai această imagine, în care un înger trage cortina peste spectacolul vieții. Ca de obicei, George Banu oferă mai multe înțelesuri deodată. În ce mă privește, îl asigur că nici eu, nici admiratorii săi nu vom lăsa cortina prezenței sale să cadă peste amintirea sa... (Andrei PLEȘU)

Pentru mai mult de un deceniu, George Banu a fost unul dintre cei mai valoroși colaboratori permanenți ai revistei noastre. Semnătura lui ne-a onorat, iar atașamentul lui la spiritul revistei noastre, mărturisit repetat în public și în privat, ne-a emoționat de fiecare dată.  Articolele publicate de George Banu în Dilema veche au îmbinat cu rafinament vocația lui pentru teatru cu pasiunea lui pentru artele plastice. Sala de teatru și muzeul erau locurile în care George Banu regăsea adevărul vieții, livrat în multiple forme estetice pe care le gusta, deopotrivă competent și înțelept. L-am admirat mult tocmai din cauza asta – ajunsese să înalțe competența sa în materia criticii și istoriei teatrului dincolo de nori, în cerul senin al înțelepciunii, acolo unde foarte puțini ajung. De aceea, textele lui George Banu nu doar informează, ci formează. Cititorul îi va rămîne mereu dator, iar Dilema veche îi va rămîne mereu recunoscătoare. 

Dumnezeu să-l odihnească!

Sever VOINESCU