Fuga din Elveţia

29 august 2012   La zi în cultură

În prea îndelungata mea şedere în Elveţia romandă, am lucrat, după ce am rămas fără bursă, doar în două locuri. La început puteam lucra numai în vacanţele universitare, însă mai tîrziu, cînd a devenit evident că permisul de muncă nu avea alt scop decît acela de supravieţuire pe perioada studiilor, am putut să lucrez oricînd, să-mi fac singură programul. Am făcut, aşadar, pe instrumentista într-o incredibilă sală de operaţii helvetă, iar cînd n-am mai rezistat nici fizic, nici psihic cazarmei cantonale ce reglementa strict nu doar numărul de ţigări pe care le puteai fuma în cele 7 minute de pauză (căci pierdeai un minut şi jumătate de la sala de operaţii la fumoar şi alt minut şi jumătate să te întorci), dar şi gurile de apă pe care puteai (în funcţie de înălţime, greutate şi voinţă) să le ceri, m-am retras la un home medicalisé din centrul vechi al Fribourg-ului, undeva pe malul Sarinei, numit Providence.

Şi, într-adevăr, locul a fost providenţial în multe feluri. Acolo am înţeles mai bine ca oriunde care era situaţia străinilor în Elveţia. La universitate – mediu cosmopolit, de studii trilingve şi unde tonul era dat de profesorii-invitaţi francezi sau germani –, dar şi în spitalul cantonal, lucrurile stăteau oarecum altfel. La Providence însă aveam de-a face cu Elveţia profundă şi doar aici mi s-a spus în faţă (de către o elveţiancă ce-mi era oarecum subordonată) că ţara ei se va scufunda, cu siguranţă, dacă străinii nu vor fi descurajaţi să se mute acolo. Tot la Providence însă mi-am făcut singurii prieteni din perioada aceea, fără de care aş fi clacat mult mai repede. Cînd am plecat spre Bucureşti – singurul loc în care mi-am dorit vreodată să trăiesc –, colegii de la Providence mi-au organizat cea mai dementă petrecere cu putinţă, cu tequila şi mariachis, iar ca invitaţi – toţi pensionarii (de mult centenari) ai stabilimentului care, în plus, vorbeau, cei mai mulţi dintre ei, doar în dialectul helveto-nemţesc. Nu vă puteţi imagina (şi nici nu voi putea să descriu vreodată, căci, de cîte ori îmi amintesc, rîd cu lacrimi şi-mi piere orice chef de scris) demenţa expresionistă a acelei mese încărcate cu fajitas, taco şi burritos care trepida în ritmul – imprimat de pensionarii friburghezi în scaune rulante – unei canción ranchera. Ceva à la Chavela Vargas, sau poate era chiar Chavela, care a murit şi ea la 93 de ani, zilele trecute. Cineva le spusese că sînt înscrisă la departamentul de studii latino-americane de la universitate. Iar în capul mesei trona Madame Haas, unul dintre personajele incredibile ale acelui loc romanesc.

Madame Haas avea cel mai strict program cu putinţă. Trezirea la 6 punct, toaleta laborioasă, îmbăcatul cu dichis, lectura ziarului Le Matin. La 8 era în salon, mică şi proaspăt coafată, cu ochelari fără rame, lua micul-dejun sporovăind cu pensionarii resemnaţi ai azilului medicalizat Providence. La 9 se închidea pentru o oră în camera ei, iar la 10 pleca la capelă. La întoarcere, se oprea în vizită prin alte camere, împărţind bomboane cu vişine şi amînînd cu metodă momentul (13,00) în care prezenţa ei în capul mesei declanşa servirea prînzului. Urmau siesta, mesa de seară, plimbarea pe malul Sarinei, spre Gotheron şi cina – toate cu o exactitate de ceasornic elveţian tradiţional. Madame Haas fusese funcţionară la primăria din Fribourg, familia o internase la Providence spre 95 de ani, cînd bătrînei îi încolţise gîndul fugii. Nu plecase, dar făcea programe amănunţite, pe ore, minute şi secunde ale zilei D (de la „départ“). Mai întîi pe-aici prin Europa, apoi încetişor spre Rusia îndepărtată, poate pînă în Tibet, cu trenul, la vagon lit, cu însoţitor şi cît mai puţine bagaje. Acceptase, în final, instalarea la azil tot ca pe-o plecare.

Trecuseră de atunci vreo patru ani, se apropia centenarul, iar Madame Haas devenise neliniştită. Prelungea şederea în cameră, îşi primea medicamentele prin uşa abia întredeschisă, la masă era absentă. Într-o după-amiază m-a invitat, cu multe cuvinte, chez soi. Părea emoţionată în alt fel decît atunci cînd se întorcea de la mesa duminicală sau de pe malul Sarinei. Vizitele personale, relaţiile prieteneşti erau tacit nerecomandate la Providence, printre alte lucruri, frumos caligrafiate într-un contract pe care nu l-aş fi încălcat nici în vis. M-am dus totuşi, invocînd interesul profesional. Madame Haas era roşie, surescitată, cu ochii foarte limpezi şi mai sprintenă decît strănepoţii care o vizitau duminica. M-a luat direct: Écoutez, ma fille, dacă voi cîştiga duminică potul cel mare la loterie, vrei să vii cu mine în Ticino? Madame Haas era o persoană avută, după criteriile locului, stabilimentul de lux în care locuia era mai scump decît multe hoteluri din Ticino. „De ce în Ticino, Madame Hass?“ – am întrebat-o, uimită. „Cum, nu ştiţi – s-a lăsat ea să cadă în fotoliul de lectură adus din casa-i de altădată –, acolo au cel mai bun room-service din Elveţia!“ Avea nevoie de mine pentru supraveghere medicală şi mai ales pentru respectabilitate: o doamnă fribourgeoise nu călătorea singură.

Nu i-am promis nimic, deşi, dată fiind exactitatea ei organică (n-avea ceas şi nu întreba vreodată ora), nu m-aş fi mirat să umfle potul cel mare. Nu a ghicit numerele cîştigătoare, nici atunci, nici în săptămînile următoare. Fixasem, totuşi, ora plecării, hotelul unde aveam să stăm, camera pe colţ, la ultimul etaj, meniul pe care trebuia să-l cerem la room-service. Meniu de care-mi amintesc de cîte ori înnoptez într-un hotel susceptibil să aibă aşa ceva: fajitas, taco şi burritos. Sau măcar tequila con Chavela Vargas. 

Mai multe