Francofonia. A quoi bon?

În vîrtejul actualităţii „fierbinţi“, ziua internaţională a Francofoniei a trecut, la noi, aproape neobservată. Unde să mai găseşti un colţişor de pagină pentru asemenea futilităţi cînd, vorba aia, Europa încă mocneşte după cazul Adrian Severin, pe continentul african temperatura e în continuă creştere, iar în Japonia, la Fukushima, focul din reactoare tot nu vrea să se stingă? Cum să mai celebrezi ceva, orice, cînd mai peste tot sună a pagubă? De unde atîta francoptimism aşternut peste acest ocean de dezolare? 

Motive de bucurie s-ar găsi, totuşi. Să le enumerăm. Din datele prezentate de Organizaţia Internaţională a Francofoniei rezultă că numărul vorbitorilor de franceză este în creştere la nivel mondial. Principalul bazin de dezvoltare pentru franceză e continentul african. Creşterea numărului de vorbitori de franceză în statele sărace, cu regimuri politice instabile sau autocratice, e o promisiune, poate chiar o garanţie că, pînă la urmă, democraţia şi bunăstarea se vor putea impune. Căci limba franceză înseamnă în primul rînd acces la cunoaştere şi la valorile occidentale, iar apartenenţa la OIF înseamnă acces la o întreagă reţea de relaţii. Pentru state mici şi izolate, statutul de membru al organizaţiei e singura modalitate de a ieşi în lume. 

Concepută iniţial doar ca o platformă destinată schimburilor culturale între statele care au în comun limba franceză, Organizaţia Internaţională a Francofoniei a căpătat în ultimii ani o tot mai pronunţată dimensiune politică. Pornind tocmai de la limbă şi de la promovarea identităţilor culturale, Organizaţia şi-a propus mai întîi misiuni în domeniul educaţiei, în cel al cercetării, apoi în cooperarea economică. Dincolo de declaraţiile mai mult sau mai puţin formale, sommet-urile Francofoniei oferă şansa unor întîlniri bilaterale – ele devin cadrul unui dialog util şi necesar. 

Franţa rămîne în continuare locomotiva Francofoniei – însă rolul ei s-a diminuat considerabil pe măsură ce vocile statelor membre ale Organizaţiei au devenit mai puternice. Aşa cum arată acum politica internaţională, Franţa nu poate exercita puterea de seducţie pe care o are, de pildă, America. Nici măcar printre ţările din Africa nu a ştiut să-şi construiască o imagine populară. Tăcerea complice şi reacţia întîrziată în timpul revoltelor din Egipt şi Tunisia (ambele membre ale OIF) precum şi atitudinea ambiguă faţă de valorile pe care le promovează sînt principalele motive ale scăderii popularităţii.  Cînd interesele economice şi pragmatismul se suprapun, primează în dauna respectării unor principii pe care tot Franţa se bate în piept că le promovează (apărarea democraţiei, drepturile omului, diversitatea etc.), motorul Francofoniei începe să caleze. Tot răul spre bine – asta ar putea fi o şansă pentru Organizaţie. „Sistemul nervos“ e de-acum mai extins iar polii de acţiune se animă peste tot. Anul acesta, secretarul general al organizaţiei – Abdou Diouf – a ţinut să-i celebreze pe tinerii din lumea arabă. „Tinerii din lumea arabă care nu numai că ne-au pus faţă în faţă cu realităţile societăţii globalizate, ci, în disperarea lor, ne-au oferit o lecţie formidabilă despre speranţă şi de maturitate politică, arătîndu-ne că existau şi alte căi decît confiscarea frustrărilor legitime de către grupuri de fanatici. În lipsă de viitor, dar în căutare de idealuri, ei ne-au oferit o formidabilă lecţie despre cetăţenie şi umanism. Ei ne-au arătat că logica intereselor strategice, economice sau de putere care guvernează relaţiile dintre state, sau că logica blocurilor regionale ori de prietenii complice şi vinovate se vor confrunta cu o logică civică fondată pe interesul general şi împărtăşirea principiilor şi valorilor universale dincolo de diferenţele de culoare, cultură sau religie.“

Exact acesta ar fi şi fondul pe care s-ar putea dezvolta capacitatea de acţiune politică a Francofoniei.