Fragment în avanpremieră: Sub cerul liber, stăm în lumină

Dilema veche vă prezintă în avapremieră un fragment din romanul Sub cerul liber, stăm în lumină de Barbara Kingsolver, traducere de Anca-Maria Pănoiu, aflat în curs de apariție la Curtea Veche Publishing, colecția Byblos.

Într-un orășel din America zilelor noastre, Willa Knox și familia ei se luptă cu o precaritate dezarmantă: sărăcie, șomaj, doliu, boală și lipsa oricărei siguranțe materiale – crize personale care se profilează pe fundalul unei și mai amenințătoare crize globale. În același oraș, dar în 1874, sosește Thatcher Greenwood. Profesor de științe și adept entuziast al recentelor teorii ale lui Darwin, el se lovește de o societate aparent utopică, în realitate anacronică, roasă de ipocrizie și de teamă. La un secol și jumătate distanță, fiecare va lua lumea în piept în felul său. Poveștile lor își răspund de peste timp între pereții aceleiași case care stă să se dărîme, punînd în oglindă două epoci istorice de mari frămîntări, două schimbări de paradigmă din a căror răscruce se desprinde o întrebare: ce faci cînd vechile certitudini se clatină și lumea pe care o știai pare să-și fi schimbat regulile peste noapte? 

Barbara Kingsolver îmbină filigranul ironiei cu forța de a făuri lumi într-o poveste inteligentă, dulce-amăruie, prin care se mișcă personaje construite cu tandrețe. Dincolo de cangrenele societății și de durerea discretă de fiecare zi, întrezărim abisurile ființei și tot ce nu se schimbă din ce e omenesc. Dar prin crăpăturile unor vieți care par să se destrame, vedem cum pătrunde lumina. 

BARBARA KINGSOLVER este romancieră, poetă și eseistă. Cărțile ei au fost traduse în peste douăzeci de limbi, cucerind milioane de cititori din întreaga lume și numeroase distincții, printre care: National Humanities Medal (2000), Orange Prize for Fiction (2010), Richard C. Holbrooke Distinguished Achievement Award (2011), Women’s Prize for Fiction (2023), Pulitzer Prize for Fiction (2023) și o nominalizare la PEN/Faulkner Prize. Toate titlurile pe care le‑a publicat începînd cu anul 1993 s‑au regăsit pe lista de bestsellere a publicației The New York Times. Kingsolver abordează teme precum echitatea socială, colonialismul și capitalismul american, ecologia, schimbarea climatică și interacțiunea dintre oameni și mediul înconjurător. În anul 2000 a înființat PEN/Bellwether Prize, pentru a‑i încuraja pe scriitorii ale căror lucrări susțin o schimbare socială pozitivă. 

„O carte care mustește de umor. Kingsolver se distinge drept un fel de Steinbeck al precarității și e posibil să fi produs primul mare roman politic al erei Trump.“ 

– The Times

„Kingsolver are un talent aparte pentru metafore care încapsulează marile întrebări sociale și evocă stranietatea vieții.“ 

– The Observer

„Kingsolver lucrează pe multe planuri: familial, istoric, mitic, distopic. E imposibil să nu te prindă. Deși acțiunea e situată în America, temele abordate au o rezonanță universală, iar lectura este plăcere pură.“ 

– Irish Independent 

Fragment (pp. 62-72)

– Amestecă, amestecă, îi ordonă Tig cînd Willa se plînse că sosul alb nu i se leagă. Béchamelul nu se face numai fiindc‑așa vrei tu.

Willa amestecă. Se uită la Tig cum alege un cuțit, îi inspectează lama, îl freacă zgomotos de ascuțitor de cîteva ori, apoi feliază o vînătă cu o viteză uluitoare. Ovalele se răsfirau pe tocător într‑un fel

care Willei i se păru magic. – Ai pus scorțișoară și piper? întrebă Tig fără să se uite în sus.

Willa puse scorțișoară și piper. Sigur, îndemînarea într‑ale bucătăriei dobîndită de Tig la restaurant era de folos acasă, unde, la gătit, Willa abia dacă lua note de trecere. Superioritatea însă o irita. Să dai Wall Street‑ul la cîini era una, dar să‑ți retrogradezi mama la ajutor de bucătar era împotriva firii.

– Minunate vinetele alea. De la băcănie?

– Nup.

Mai devreme, cînd Willa respinsese cina grecească, Tig urcase să‑i propună cumplitele cazne ale musacalei. Era felul preferat al familiei, însă pe Willa o băga în sperieți. Protestase pe motiv că nu aveau ingredientele, dar Tig îi demonstrase că se înșela. Fără știrea Willei, în bucătărie apăruseră vinete și ouă. Tig sosea adesea din turele de la restaurant cu pungi încărcate cu produse de băcănie.

– Atunci le‑ai adus de la muncă.

– Dap.

– Și presupun că angajatorii tăi sînt în temă.

Cuțitul se opri în aer.

– Întrebi dacă fur de la Yari și Leonardo?

– N‑am spus asta.

– Se obișnuiește la restaurante să le dai mîncare angajaților la final de tură.

– Poate resturi de la mese care altfel ar sfîrși aruncate. Înțeleg dacă nu vor să facă risipă.

– Zău, așa? Cum de n‑am ghicit.

Willa suspină, întrebîndu‑se ce anume îi scăpase mai devreme ca să merite să i‑o reteze în asemenea hal. Jocul ăsta de‑a ghicitorile, pe care nu‑l cîștiga niciodată.

– Dacă‑mi dai voie să termin măcar o frază, spuneam că înțeleg de ce ar da un restaurant mîncare gătită. Dar nu produse proaspete și cartoane întregi de ouă. Astea par să fie bunuri pe care afacerea le

poate folosi în continuare. 

– Și asta o spui din expertiza ta în managementul restaurantelor.

Willa se dădu bătută. Angajatorii lui Tig păreau s‑o trateze ca pe un membru al familiei și oricum era de neînchipuit ca ea să le jecmănească mica afacere temerară. Progeniturile Willei aveau coduri

de onoare stricte, dar aplicate în direcții diferite: Zeke se străduia să fie Bărbatul Momentului, pe cînd Tig se dedica menirii de a Fenta Sistemul, dacă expresia asta mai însemna ceva. Așa i se năzări Willei că poate aranjase să fie plătită în natură, eschivîndu‑se de la registrele lor contabile. Punîndu‑și în pericol viitoarea pensionare, poate chiar expunîndu‑i pe toți la riscuri juridice – asta era în acord cu ceea ce știa despre natura fiicei sale. Nevrînd să devină complice, Willa nu

întrebă, fiindcă Tig i‑ar fi spus‑o pe șleau. Fata era de o onestitate compulsivă. În anii timpurii, orice încercare a Willei de a‑i transmite acea subtilă artă a evaziunii cunoscută drept „tact“ fusese zdrobită cu replica: „Mamă, asta‑i o minciună!“ Și Tig rămăsese copilul care la petrecerile de ziua ei, cînd desfăcea cadourile, anunța în gura mare: „Mulțam, bunico, am deja o chestie de‑asta și nu prea‑mi place.“

Îl auziră pe Zeke intrînd. Willa își abandonă sfidătoare postul de la sosul béchamel, ca să‑l întîmpine pe acela dintre copiii ei mai puțin pasibil de‑a o antrena într‑o luptă la cuțite. Se bucură să vadă înfățișarea destul de omenească a lui Zeke și pe bebeluș într‑o stare comatoasă.

Copilul ăsta părea să aibă opusul obișnuitelor colici, urlînd toată ziua și potolindu‑se ca la un semn la ora șase. Căpșorul îi atîrna într‑o parte în scaunul cochet pentru mașină, pe care îl puteau detașa

de bază, cărîndu‑l de toartă ca pe o găleată. Zeke îl scosese la o plimbare de patru ore cu mașina, de unde și liniștea bruscă din cauza căreia se alarmase Willa.

– Ai reușit să‑l potolești? întrebă ea.

– Nu. Dar am dat‑o la maximum pe Nicki Minaj și am simțit că-mi iese o evadare.

O jumătate de oră mai tîrziu, cînd se așezaseră deja la cină, Aldus stătea încă nemișcat în găletușa lui de bebeluș, așa că Willa îl puse pe un scaun în capul mesei, de unde familia recunoscătoare putea să admire priveliștea. Îi obosise pe toți. Copilul ăsta îi scotea din minți, chiar dacă fiecare împărtășea o versiune a iubirii care zăngănea în pieptul Willei. Dar le era prea milă de Zeke ca să se mai plîngă. Nick făcea excepție, căci nu era el bărbatul care să se împiedice de compasiune. Însă Nick avea un avantaj, surzenia.

Escapada fusese un tonic; Zeke era aproape vorbăreț. Willa n‑avea de gînd să pomenească costul benzinei sau să‑l întrebe de un loc de muncă. Se oferise să stea cu bebelușul dacă Zeke voia să‑și caute de lucru, dar pînă la momentul de față păruse incapabil să gîndească mai departe de o oră. Asta era tortura unei mame – să vadă întinzîndu‑i‑se umbre vineții sub ochii frumoși. Să‑l privească holbîndu‑se în gol în timp ce viața ciripea în jurul lui.

– Și ce‑ai văzut pe‑acolo?

Se străduia din răsputeri să pară nonșalantă.

– Ferme. Pini. Orășele amărîte, malluri pe artere aglomerate.

Zeke vorbi umplîndu‑și în același timp farfuria, arătînd oarecare semne ale vechii pofte de mîncare.

– La periferia Vinelandului e un spital uriaș, sau cam așa ceva.

Arată ca un azil, niște clădiri lungi și galbene cu ferestruici zăbrelite. Ceva din alte vremuri.

– Școala profesională pentru cei cu dizabilități de dezvoltare, spuse Tig. E acolo de mai bine de o sută de ani. Înainte se numea „Școala din Vineland pentru cei slabi de minte“. Făceau experimente pe copii.

– Și de unde știi tu, mă rog? întrebă Iano.

Tig ridică din umeri, vorbind cu gura plină:

– Mi‑au spus Jorge și José Luis. Au un văr care s‑a dus acolo.

Evident, nu acum o sută de ani. De fapt, încă‑i acolo.

– Că bine zici, chiar ne‑ar plăcea să știm mai multe despre noii tăi prieteni, spuse Iano.

– O zici de parcă nu ți‑ar plăcea.

– Cine sînt prietenii ăștia despre care nu vorbim? întrebă Zeke.

– Vecinii de alături, spuse Tig. Jorge lucrează la restaurant. Bucătar de linie. M‑a chemat pe‑afară după muncă.

Nick se opri din mîncat și se întoarse spre Tig, pivotîndu‑și masa impresionantă ca să se holbeze la ea:

– Îți pierzi vremea cu golanii portoricani de alături?

– Sînt din Vineland, Papu. Născuți aici. Casa e a mamei lor. Nu mai locuiește aici, dar mi‑au spus că era prietenă cu mătușa Dreama.

– Ce, era servitoarea Dreamei?

– Prietena, Papu, așa au zis.

– Și cîți locuiesc în casa aia? Zece, doișpe?

– Habar n‑am, du‑te și‑ntreabă‑i.

Bătrînul se întoarse la mîncarea lui. Și Willa se întrebase. Păreau cu toții din aceeași generație, frații și două surori puțin mai mari, de douăzeci și ceva, poate treizeci și un pic de ani, cu bebeluși și copii

printre ei.

– Și presupun că tot ce se petrece pe‑acolo e cinstit? întrebă Iano.

– Așa cum am spus, rosti apăsat Tig, Jorge și José Luis s‑au născut în Statele Unite. Surorile și copiii lor locuiesc în aceeași casă. Surorile s‑au născut în San Juan, dar au cu toții cetățenie, fiindcă Puerto Rico e un soi de mini‑stat american, în care plătesc taxe, dar n‑au drept de vot. Gata cu inchiziția?

Peste masă se așternu tăcerea. Cu excepția oxigenului lui Nick, care șuiera ritmic, toți își devorau remarcabila musaca.

– Antigone, continuă Iano netulburat.

N‑o lua niciodată atît de în serios încît să se lase intimidat, ca Willa.

– Unde ai învățat tu tai chi?

– La Occupy. Ne adunaserăm cîțiva și făceam în fiecare dimineață.

Ne ajuta să ne ținem energia concentrată.

Willa îl văzu pe Zeke ridicandu‑se, cu buza subțiată într‑un rînjet. Într‑o inimă în care puține lucruri mai puteau fi aduse la viață, iată că tachinarea dintre frați supraviețuia. Willa abătu conversația de la

Wall Street:

– Ți‑ai ținut talentele ascunse, Tig. Dacă știam că ești mecanic auto, am fi economisit mulți bani cu tine vara asta.

– Mecanic auto, repetă Zeke.

– Sora ta și‑a petrecut după‑amiaza sub o mașină.

– Serios? Făcînd ce?

Tig vorbi fără să ridice privirea, ca și cînd Zeke ar fi fost fratele mai mic, cu care nu merita să‑ți bați capul prea tare:

– Resigilînd unul dintre punctele de legătură dintre timoneria de frînă și schimbătorul de viteze la un Ford Fairlane. Și luptîndu‑mă cu furnicile. Zici că e invazie.

– Și de cînd ești tu maimuță unsuroasă?

– De cînd am locuit într‑o țară care și‑a păstrat același parc de

Ford și Chevy funcționale încă din 1959, fără nicio piesă de schimb.

– Sigur, Cuba. Capitala mondială a mașinilor demodate.

– E un fel de‑a spune. Sau poți să spui că jumătate de secol de blocadă a făcut din cubanezi oamenii cei mai pricepuți la reciclat din lume. Nu‑i vorba doar despre mașini. Agricultură, manufactură, zi‑i cum vrei.

– Sigur. întreabă‑l pe Raúl dacă i‑ar conveni să se ridice embargoul mîine.

– Ce vrei să spui cu „invazia de furnici“? întrebă Willa, luînd în calcul noi categorii de asalt asupra căminului lor.

Un felinar de vin pe uscat, două de vin pe mare. Dar Tig și Zeke erau prinși în discuție.

– Nu spun că și‑au dorit blocada. Ce vreau să spun e că în ultimii cincizeci de ani am asistat la cel mai serios consum global și la cea mai mare risipă din istorie, iar cubanezii i‑au traversat fără benzină ieftină sau rahaturi chinezești bune de dat la gunoi.

Îndreptă dinții furculiței spre fratele ei:

– N‑ai idee ce‑nseamnă să te descurci pînă nu mergi în Cuba.

– Bietul de mine, spuse Zeke, cu un aer total lipsit de autocompătimire, prima oară în săptămîni la rînd.

Willa era uimită să‑l vadă refăcut, sau cel puțin într‑o pasă truculentă.

– Și copiii de vîrsta ta nu resimt blocada mai dur decît părinții lor? Nu‑și doresc și ei jucăriile tehnologice ultimul răcnet? vorbi Iano sprijinindu‑se pe antebrațe, alunecînd în rolul de la catedră.

– Ca să le scape ocazia de a fi așa îndemînatici? spuse Zeke. Uite, s‑au prins și cum să facă dreaduri din păr caucazian.

– Cine zice că strămoșii noștri se trag din Munții Caucaz? Așa e, Papu?

– Ce?

Tig înmulți decibelii:

– Papu, e adevărat că ne tragem din Munții Caucaz?

– La naiba, nu, ne tragem din munții Cretei. Din Voukolies. De o sută de generații.

Zeke ridică ochii în semn de falsă venerație:

– De cînd prima fecioară din Voukolies a fost însămînțată de Zeus.

– Nu era femeie, spuse Tig. Sînt aproape sigură că era lebădă.

Uită‑te la tine ce nas ai. Gîgîitul ăla al tău e o dovadă, sigur ne tragem din lebede.

Willa era la pămînt. Tig aproape că‑l lăsase în pace pe Zeke de la moartea lui Helene, dar acum, la primul semn de viață, se ținea tare.

– Dar genele mele? întrebă Willa. Un nume de familie grecesc nu‑ți șterge cealaltă jumătate.

– Mamă! Strămoșii tăi din familia Knox se trăgeau cumva din Munții Caucaz? întrebă Tig.

– Nu. Doar banala vînă anglo‑saxonă. După cum bine știi.

– OK, nu sîntem caucazieni.

– Știi la ce mă refeream, spuse Zeke. Albi.

– Alb nu e o origine. Alb e un construct mental privilegiat.

Willa asistase dintotdeauna la lupta asta: Cercetașul Vultur și Spiritul Rebel, diferiți, dar egali în ceea ce privește sentimentul propriei superiorități. Cît fuseseră adolescenți, sperase că facultatea și distanța aveau să‑i ajute să se relaxeze și într‑o bună zi să găsească un teren comun, poate chiar să‑și ducă dorul. Probabil că se și întîmplase. Dar aici, întorși sub același acoperiș, sinele lor de copii dădea din nou semne că vrea să conducă. Willa o vedea în postúrile lor: Zeke se înfipsese în coate, încăpățînat, cu trunchiul înainte, iar Tig îl depășise în înălțime ridicîndu‑se în genunchi pe scaun.

– Vrei să spui că nu există categorii umane înrudite?

– Nup. Încerc să te fac să pricepi că termenul „caucazian“ a fost inventat pe la 1700 și ceva de niște filozofi germani care au spus că Dumnezeu i‑a pus pe tipii colorați pe continentele lor inferioare și pe

frumușeii de albi în munții din estul Europei.

– Mulțumesc, Wikipedia.

– Nu sînt Wikipedia, doar am memorie bună.

– De ce să memorezi un fapt stupid ca ăsta, cînd poți să‑l cauți pe telefon? Ah, scuză‑mă, am uitat. N‑ai telefon.

– Să reții și să sintetizezi informație în creier îți definește personalitatea.

Tu îți predai personalitatea unui dispozitiv electronic pe care îl ții în buzunar.

– Iep. Altă dronă plicticoasă care își termină studiile.

– Cel puțin eu am o slujbă. Contribui la cheltuielile casei.

– Hei, nu‑i corect, interveni Willa. Zeke are grijă de un nou‑născut și se reface după o traumă. Doliul consumă energie. Eu tot mai simt că mă opintesc la deal de cînd am pierdut‑o pe mama.

Amîndoi copiii îi aruncară priviri ciudate.

– Nu spun că e același lucru. Mama a avut o viață destul de lungă, a apucat să mă vadă crescînd.

Willa se opri, evitîndu‑le uităturile lungi. După părerea lor, ar fi trebuit să depășească momentul. Simțiră cu toții că se instalase o liniște stînjenitoare. Atunci, Zeke anunță:

– O să‑ncep să lucrez de‑acasă.

– Serios? Start‑upul tău?

Iano părea entuziasmat.

– Firmă de investiții. Am vorbit cu Jake și Michael astăzi. De fapt, de‑aia am plecat cu mașina. S‑au tot ținut de mine să discutăm despre treaba asta și pînă la urmă am făcut o conferință prin Bluetooth din mașină, cu Mica Gură Mare răcnind în fundal, o nebunie. Dar a mers. Firma noastră se numește Good Money.

Uau, se gîndi Willa. Suferința așezată frumos pe compartimente.

– Adică bani buni aruncați pe bani răi, sugeră Tig.

– Adică sectorul de finanțe personale cu cea mai rapidă creștere. Microcredite, programe fără combustibili fosili. Investiții social responsabile.

– S‑o crezi tu. Adică acum e social responsabil să‑i ajuți pe bogați să se îmbogățească, sau cum?

– Uite ce e, banii sînt un motor care funcționează zi și noapte, că‑ți place ție sau nu. Mai bine sau mai prost. Pînă la urmă, mișcarea globală pentru boicotarea Africii de Sud a pus capăt apartheidului.

Asta nu poți să contești.

Willa avea senzația că fiica ei poate să‑L conteste și pe Dumnezeu în alegerea zilei Judecății de Apoi. Sau echivalentul păgîn, oricare ar fi el, așa că fu surprinsă cînd fata tăcu și se întinse peste Nick după bolul cu salată.

– Să zicem că băieții cu motorina și benzina sînt răufăcătorii din zilele noastre. Compania mea o să‑i ajute pe oameni să‑și investească fondurile de pensie în firme care construiesc panouri solare.

Sau în cooperative de femei din India, dacă asta își doresc. Răsturnăm modelele convenționale. Mulți dintre clienții noștri vor fi investitori din clasa de mijloc. Pînă la urmă, trebuie să crești baza, oriunde te‑ai afla în raport cu ea.

Tig își dădu ochii peste cap.

– Oamenii au depășit capacitatea planetei. Responsabil din partea ta ar fi să ne restrîngi baza.

– Hei, drăguță, p‑asta am încercat‑o. Timp de cinci secole, înainte de Revoluția Industrială. S‑a numit Evul Mediu.

– Asta așa e, spuse Iano. Nu poți să ai civilizație adevărată fără creștere. Ar însemna o economie cu sumă zero: am nevoi, toată lumea are nevoi și singura cale prin care pot să cîștig ceva e să te scap de ele.

– Excelent scenariu, tată, spuse Tig. Doar că lumea este o sumă zero. Cînd extragi chestii din pămînt și din ocean, se cheamă că iei. Poți să te faci că resursele o să se înmulțească, dar n‑o să se întîmple. 

– Cînd pui la cale perioade de creștere slabă în istorie, te trezești cu Hitler și cu Genghis‑Han, spuse Iano.

– Pune‑o la cale cum vrei. Eu nu aleg așa ceva. Am avut bafta să aterizez într‑un moment al istoriei cînd tot folclorul vostru despre dezvoltarea continuă e bun de aruncat în budă.

Willa se întreba care e cuantumul în dolari al taxelor de școlarizare pe care le investiseră în conversația asta și dacă putea să‑și primească banii înapoi; și‑ar fi dorit să tacă toți din gură și să mănînce. Zeke era ca benzina peste firea aprinsă a lui Tig, chiar și atunci cînd folosea limbajul de agent de bursă care, din experiența Willei, avea darul să zăpăcească pe toată lumea de cap: „Creșterea trimestrială e singurul succes de care le pasă investitorilor. Impulsul pentru dezvoltare e

motorul economiei. Pur și simplu, așa stau lucrurile.“

– Oricum, spuse Iano, oamenii o să găsească o rezolvare. Capitalismul devine verde.

– Dumnezeule, băieți! E o chestie care se cheamă biocapacitate, biomasa totală, vegetală și animală, pe care o produce pămîntul.

E cuantificabilă. Aveți idee cît folosim din ea?

– Mai puțin de unu la sută, presupun.

– Nu. Mai mult! Spre douăzeci și cinci la sută pe an. Cît pizda mă‑sii crezi că poate să mai dureze treaba asta?

Nota sfidătoare îl deșteptă pe Nick, care ațipise.

– Domnișoară, habar n-ai tu ce norocoasă ești că ai pantofi în picioare și un acoperiș deasupra capului.

– Uite, Papu, sînt desculță.

Îi arătă labele picioarelor.

Willa ar fi putut să sublinieze că și acoperișul de deasupra capului era pus sub semnul întrebării. Dar Nick se pornise:

– Ce‑am văzut eu în Războiul Civil din Grecia…! Frate împotriva fratelui. Comuniștii luau ce voiau și la ce nu voiau dădeau foc. La asta vrei să te‑ntorci? N‑ai decît. Eu și Yaya am avut noroc c‑am scăpat nejupuiți, ca să poată taică‑tu și surorile lui să se nască în America. Rămîneai fără tată, iar Yaya și cu mine muream de foame – așa ne voiau comuniștii.

Familia îi auzise de prea multe ori tirada cu fratele‑împotriva‑fratelui ca să‑i mai pese, cu toate că, pentru viața lui Nick, faptul că scăpase din Războiul Civil Grec fusese evenimentul‑cheie. Willa bănuia că și pentru Iano. Se născuse la mai bine de un deceniu după ce Nick și Roula se stabiliseră la Phoenix și era în dezacord cu tatăl lui în aproape toate privințele, dar crescuse cu poveștile astea. Pentru el, comuniștii erau Lupul cel Mare și Rău.

Acum, Iano era setat pe modul profesoral: mina deschisă, palmele la vedere, imaginea cuiva care știe să asculte. Studenții îi cădeau mereu sub vrajă, și nu numai datorită poziției sexy din clasamentele

de pe ratemyprofessor.com. Carisma probabil că‑i complicase problemele cu titularizarea, stîrnind zvonuri despre legături cu studentele pe care colegii lui geloși de‑abia așteptau să le creadă.

– Asta‑i Europa, îi spunea el lui Zeke, continuînd o conversație al cărei fir Willa îl pierduse, în vreme ce Tig se servea în tăcere cu a doua porție. De acord, demografia lucrează împotriva ta. Dar țările în curs de dezvoltare au populații tinere, iar creșterea cea mai mare de‑abia acum urmează. Și‑apoi mai e și China, care comandă tot.

– De fapt, tată, renminbi‑ul chinezesc e în cădere liberă. Încărcătura de marfă feroviară e la pămînt, la fel și capitalul propriu al Shanghaiului.

– Da? De cînd?

– De mai bine de un an. Nu știai?

– Băiete, eu sînt politolog, nu economist.

– Fiecare cu teoria lui, dar după cîte se pare, economia Chinei și‑a trăit deja zilele de glorie.

Teoria lui sau a ei, gîndi Willa, reținîndu‑și acel puternic impuls e a corecta propriu editorilor de prim rang și oamenilor nesuferiți.

– Uitați‑vă la voi. Oamenii cei mai optimiști pe care‑i știu se‑ntrec în teorii despre sfîrșitul lumii.

– Nu sfîrșitul lumii, mamă, spuse Zeke. Criza înseamnă oportunitate.

Era suprarealist. Familia ei se ciondănea pe marginea unor catastrofe abstracte, în timp ce acoperișul le cădea în cap la modul cît se poate de concret. Dar ce ușurare să‑și vadă fiul însuflețit din nou. Zeke întrupa contradicția generației sale: sătul de soarta lumii, dar idealist în legătură cu propriile perspective. O casă construită pe temelia curajului facil al tinereții. Și Tig era curajoasă în felul ei, disecînd lumea așa cum o vedea ea, crezînd că strategiile ei chiar contează. Într‑o lume care se împarte în oameni care lasă lucrurile să se întîmple și oameni care le fac să se întîmple, copiii ăștia erau instigatori. Willa se simțea demodată. Nevoia de a‑și ocroti familia nu încetase niciodată să‑i apese pe umeri, dar, practic vorbind, dintre toți cei de față nu le mai era de folos decît cîinelui și bebelușului. Stătea acolo, privindu‑și nepotul orfan, ai cărui ochi se zbăteau sub pleoapele închise, în timp ce chipul bosumflat și încruntat îi era traversat de un întreg evantai de emoții, amintind de încălzirea dinaintea unei lecții de teatru. La ultimul control, pediatrul îi remarcase fața roșie de atîta urlat și membrele tremurînde și le spusese că bebelușii resimt suferința ca pe o traumă.