Fotografii cu scriitori, oameni şi pisici

8 septembrie 2006   La zi în cultură

Oare cîţi dintre scriitorii pe care îi putem vedea (pe unii, din păcate, doar) în fotografiile lui Ion Cucu din expoziţia Călătoria de la Muzeul Naţional al Literaturii Române au colaborat cu Securitatea? Îmi permit această întrebare cu nonşalanţa omului de 31 de ani. Şi tot cu naturaleţea cuiva care - slavă Domnului, - avea abia 14 ani în ’89, îmi dă mîna să mă-ntreb: oare cine şi cîţi dintre tinerii scriitori de azi ar fi făcut-o? Şi încă: oare eu cum aş fi reacţionat faţă cu Secu’? Nu ştiu. În adolescenţă am declarat sus şi tare că nu mă voi machia niciodată şi, după nici o lună, am început să mă boiesc groaznic. Recunosc că îmi vine destul de greu să scriu despre o expoziţie de fotografii ale unor oameni pe care, în cea mai mare parte, nu i-am cunoscut. Cel mult, le-am citit unele dintre cărţi. Dar oare am văzut nişte poze sau nişte oameni? Lumea nu se împarte ca în piesele shakespeariene între buni şi răi. Lumea este mai degrabă o dramă cehoviană: fiecare are dreptate în felul său. Am învăţat asta de la Amos Oz şi de la Nora Iuga care apare în Călătoria lui Ion Cucu cu o poză, din 1987, ca dintr-un film mut şi din care eu îi recunosc doar privirea, nu şi coafura de sub pălărie. Bref, m-am dus să mai văd o dată expoziţia. Să văd oameni, nu scriitori. Să mă uit în ochii lor, atît cît îmi permite distanţa. În prima sală, printre multe portrete deja binecunoscute ale lui Nichita Stănescu la diferite vîrste, mă surprinde o fotografie din anii ’80 cu Daniel Bănulescu şi Ioan Es. Pop. Mă surprinde fiindcă nu-i recunosc. Amîndoi au o podoabă capilară bogată, iar Ioan Es. Pop poartă mustaţă. Mie mi se par acum nişte oameni tineri. Acolo erau şi mai tineri. Alexandru Paleologu (cel care a mărturisit - singurul? - că a făcut pactul cu diavolul; unii de-atunci nu-l mai iubesc, alţii, dimpotrivă, îl iubesc şi mai mult, pentru curaj) îşi ţine la distanţă de o palmă ochelarii şi priveşte în sus prin ei, cu un ochi închis, verificîndu-le transparenţa. Era în 1998. În 1994, Mariana Marin avea deja privirea artistului mutilat la tinereţe. Aşa am prins-o şi eu. Pe nişte trepte mochetate, în 1991, Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter şi Ion Mircea scriau de zor ceva pe genunchi. În 1980, Ioan Alexandru, în plină ninsoare, cu mîinile larg desfăcute, privea în sus, cu capul dat mult pe spate, nu teatral, ci ca într-o scenă felliniană. Privind portretul Angelei Marinescu din 1978, mă întreb dacă încă de pe-atunci adora catastrofele, cutremurele şi inundaţiile, după cum a declarat recent într-o anchetă din Dilemateca. Oare Adam Puslojic şi Marin Sorescu, aşa cum i-am văzut în fotografia din 1998, chiar aveau feţele alea prelungi, ca în pînzele lui El Greco? Cristian Popescu apare cu o claie de păr negru şi o privire de pe altă lume, de pe planeta Popescu, şi iar îmi vin în minte versurile "ar trebui să-ţi înlocuiesc numele / ceea ce n-ar fi mare lucru / ca şi cum pentru a semnifica planeta Saturn / i-ai spune Rosetti chiar Lăbuş...". În 1978, Tudor Octavian rîde şarmant, ca un actor de Hollywood. Aproape că i se aud hohotele. Are şi ceva mefistofelic, tocmai de-asta mă atrage. Mircea Sântimbreanu este mai înalt decît Ion Băieşu cu mai mult de un cap. Cineva care, din 1984 nu s-a schimbat aproape deloc, fiindcă o cunosc bine, este Ioana Diaconescu. Am salutat-o. O altă figură familiară, dar care m-a răscolit, este cea a lui Iustin Panţa. Aşa cum îl ştiu. Aşa cum mi-e dor de el. "Auzi, tu crezi că eşti un om prost?", aşa îi întreba el pe oamenii cu care stătea la masă în crîşma sibiană Naţional de pe Podul Minciunilor. Iustin, care mi-a lansat prima carte la Sibiu, Iustin, care m-a învăţat să dansez tangouri rafinate cu cuvintele (daţi-mi voie să fiu patetică), Iustin, care a venit în casa părinţilor mei din Sibiu cu iubita lui, Cristina, şi ne-a întrebat dacă sîntem nişte oameni fericiţi, Iustin nu mai poate fi văzut decît în fotografii şi, din cînd în cînd, în anumite vise, dansînd chagallian pe deasupra lucrurilor şi a formelor de echilibru... Iată-l şi pe Mircea Ivănescu, în 1998, pe stradă, printre oameni - în Bucureşti, în Sibiu? - aşa cum nici el nu mai poate fi văzut fiindcă, din cîte mi se spune, nu mai iese din casă. Nu înţeleg ce-i cu trandafirii uscaţi - reali - de sub fotografia statuii lui Eminescu din faţa Ateneului. Să se fi ofilit aşa de rău "poetul naţional"? Sau, dimpotrivă, e un omagiu poetic? O imagine cam în ceaţă din 1979: Teodor Balş, Nicolae Dragoş şi Dorin Tudoran stau la o masă, iar la piciorul mesei, căscînd de mama focului, Ţica, o pisică tigrată. Dorin Tudoran, cel care l-a evitat pe stradă pe Gellu Naum ca să-l protejeze, fiindcă pe atunci tînărul poet era deja urmărit de Securitate. Ştiu asta de la Lyggia Naum... Gellu Naum, în 2000, zîmbind uşor amuzat de situaţie, la Ziua Internaţională a Poeziei de la Uniunea Scriitorilor (cadrul multora dintre fotografii), pare chiar personajul său din Copacul animal: "ceilalţi veneau mereu Aveau cărţi şi caiete / se apropiau de bătrîn îi puneau întrebări / (erau aceleaşi întrebări doar pasagerii se schimbau) / spuneau Te respectăm Iată are loc solemna ta comemorare / luăm notiţe stenografiem / ş...ţ exprimă-ne mai clar şoapta aceea la care îţi dă dreptul / chitanţa ta de bătrîn / ş...ţ bătrînul se zvîrcolea pe bălegar Şoptea NU Atîta şoptea".

Mai multe