„Formele contradictorii sau controversate ale poeziei“ - interviu cu Mircea Dan DUŢĂ
În luna aprilie, în ceainăria Librăriei Cărtureşti Verona, au continuat seriile de poezie performativă în cadrul proiectului „Citesc poezie“. Poetul şi traducătorul Mircea Dan Duţă (n. 1967) este unul dintre artizanii acestei inedite serii de lecturi.
Cum a apărut proiectul „Citesc poezie“ şi ce îşi propune el?
Iniţial, a fost vorba despre o anchetă de opinie pe Facebook, iniţiată de poeta Emilia Zăinel. Autori, critici literari, oameni de litere sau „simpli“ cititori erau provocaţi să răspundă la o întrebare (desigur, doar în aparenţă) simplă: Citiţi poezie? Dacă da, de ce? Dacă nu, de ce? Argumente pro şi contra. Ce relaţie există între a scrie şi a citi poezie? Etc. A fost o idee excelentă a Emiliei, dovadă şi noianul de răspunsuri şi varietatea lor. Tocmai aceste aspecte ne-au determinat să dăm acestui proiect o altă dimensiune, iniţiind serile literare „Citesc poezie“ de la Librăria Cărtureşti, care se desfăşoară, de fiecare dată, în a doua seară de vineri a lunii.
Ca notă distinctivă a acestor evenimente, ne-am gîndit să alăturăm poeziei şi alte forme de expresie/exprimare artistică, să îi rugăm pe invitaţii noştri a încerca să imagineze forme neconvenţionale, netradiţionale de a-şi prezenta creaţia literară în faţa publicului, şi, last but not least, de a relaţiona cu acesta. Este, pe un alt plan, tot o provocare, de o natură, poate, nu atît de diferită de aceea pe care le-a „aruncat-o“ Emilia celor pe care îi întreabă dacă şi de ce citesc poezie.
Are poezia nevoie să „colaboreze“ cu alte arte?
Nu. Da. Poate. Menţineţi varianta preferată. De cîteva mii de ani încoace, poezia a dovedit şi că este o formă de expresie suficient de puternică, de elaborată, de complexă şi de profundă pentru a‑şi clama o binemeritată indepedenţă faţă de oricare altă formă de artă. Aşadar, „nu are nevoie“ să colaboreze, nu se află într-o situaţie de criză din care să poată fi salvată prin intervenţia altor arte. Hotărît, poezia îşi are propria sa frumuseţe şi autonomie.
În schimb, prin eventuale „colaborări“ cu alte arte, prin concursul unor forme alternative de prezentare, poezia se poate pune în valoare în moduri diferite, complementare, nebănuite, poate chiar şi contradictorii sau controversate. Nu afirm că aşa este „mai bine“ sau „mai rău“. Este altceva. Poezia îmbogăţeşte alte arte sau forme de expresie cu care, eventual, vine în contact şi, cu o generozitate demnă de ea însăşi, se lasă îmbogăţită de ele. Simplificînd foarte mult, aş putea spune că prin combinaţia (desigur, inspirată şi avenită) a două sau mai multe elemente, este imposibil să nu apară ceva nou. Şi interesant. Şi bun. Nu neapărat „mai bun“ sau „mai puţin bun“ decît fiecare dintre acele „lucruri“ luate separat. Ci altceva. Alte forme de manifestare artistică. Iar din aceasta, cred că şi autorii-artişti, şi publicul au numai de cîştigat.
Credeţi că poezia s-a „îndepărtat“ de oameni? La ce fel de public aspiră poezia?
Probabil că 90% din cei cărora le-aţi adresa această întrebare v-ar spune că da. Eu nu sînt de această părere. Depinde însă foarte mult de ceea ce denumim prin poezie. Cred că fiecare formă de poezie îşi are un public al său şi pentru fiecare categorie de public există o formă de poezie care „prinde“. O provocare ar fi poate chiar să confruntăm aceste accepţii actuale a ceea ce înseamnă poezia, ar putea să fie o eventuală temă pentru o viitoare ediţie a serilor noastre literare de la Cărtureşti.
Recunosc că, atunci cînd am plecat în Cehia, trăiam cu prejudecata că poezia se scrie în principal pentru poeţi, că ei sînt principalul public al poeziei. Dar observînd fenomenul cu atenţie, am constatat că mă înşelam şi că, fie în Cehia, Slovacia, România, Ungaria, Polonia, Germania sau Austria, există un veritabil apetit pentru poezie al publicului – dacă nu larg, cel puţin formal, „nespecializat“. Un public educat, intelectual, dar nu neapărat literar prin profesie, receptează, absoarbe poezia contemporană cu o forţă care nu poate decît să ne stimuleze şi să ne bucure. Şi, ceea ce este şi mai interesant, după un anumit număr de experienţe de acest gen, după o anumită perioadă de „iniţiere“, unii dintre aceşti cititori sau ascultători de poezie încep ei înşişi să scrie. Aşadar, păstrînd proporţiile, un anumit procent dintre ei au şansa de a deveni poeţi.
Pe scurt, dacă, fără îndoială, publicul de poezie nu constă numai în poeţi, o parte (variabilă, imprevizibilă etc.) a acestui public se simte atrasă în a se implica în acest domeniu în mod activ şi, în sensul propriu al cuvîntului, creativ.
Este interacţiunea cu publicul (în teatru, în poezie, în artele vizuale) o necesitate, un experiment, o strategie de PR, o modă?
Un mod de a îmbogăţi spectacolul, de orice natură ar fi el. De a-l implica pe spectator, de a-l face să devină parte a evenimentului. Iar acest lucru, aşa cum încercam să argumentez mai sus, nu poate decît să îmbogăţească orice formă de artă: scenică, literară, plastică, muzicală etc. Aşadar, dincolo de a fi o modă sau o strategie de PR (totuşi, atît de mult utilizată în ultimul timp, încît cred că, încetul cu încetul, îşi pierde această valoare „strategică“) – ceea ce, totuşi, în mod cert, nu se poate nega –, interacţiunea cu publicul este o sursă de „cîştig“ intelectual, artistic şi sufletesc pentru artist, pentru creator.
Cine sînt poeţii invitaţi? Care sînt criteriile: stilistice, generaţioniste?
Trebuie să îndeplinească o „singură“ condiţie: să fie poeţi foarte buni. Indiferent de generaţie (am avut invitaţi de la 25 pînă la 60 de ani şi peste). Să iubească poezia. A iubi celelalte (alte) arte constituie un avantaj. Dar am remarcat ceva: inclusiv autori care, pînă a veni în contact cu noi, nu fuseseră foarte entuziasmaţi de ideea „combinaţiei artelor“ sau a prezenţei performance-ului într-o oarecare relaţie cu prezentarea artei poetice, ne-au mărturisit că sînt fericiţi pentru a fi descoperit aceste modalităţi complementare, diferite, altfel (o spun poate pentru a patra oară, fără a fi nevoie sau a avea pretenţia de a stabili criterii ierarhice sau clasamente de tip „cel mai bine este aşa“) de a-şi prezenta creaţia literară.
Un film inspirat de un poem (şi nu pot să nu mă gîndesc, nostalgic, deşi, recunosc, şi retoric, la adaptările din anii ’60 după un Mickiewicz, un Hrubín sau un Petöfi), un poem simfonic influenţat sau, de ce nu, determinat de un volum de poezie sau de creaţia unui poet şi, la urma urmei, astăzi atît de obişnuitele ecranizări (desigur, în principal după creaţii literare epice) sau chiar spectacole de teatru inspirate de un roman sau o nuvelă – reprezintă aceasta un mod de colaborare între arte? De ce am exclude tocmai poezia din această complexă, dar fermecătoare ecuaţie?
Cum vă autodefiniţi: poet, traducător, promotor, cititor de poezie? Care este relaţia dvs. cu poezia?
Am curajul de a mă autodefini în raport cu poezia. Oricît de banal ar suna, cel mai elementar nivel al raporturilor mele cu poezia constă în faptul că o iubesc. „Mai rău“: sînt îndrăgostit de ea. Şi, tocmai de aceea, o citesc, o traduc, o promovez atît cît şi cum pot şi o şi scriu. Aşa cum, probabil, se ştie (sau nu), sînt autor de expresie cehă, iar volumele mele de poezie apar la Praga. De unde şi relaţia, pe care îndrăznesc să o numesc privilegiată, cu poezia cehă contemporană. Dar în nici un caz nu mă limitez la literatura fostei confederaţii central-europene, ci mă simt fericit şi îmbogăţit ori de cîte ori descopăr un autor nou şi interesant, indiferent de unde ar proveni. Iar dacă scrie într-o limbă pe care o înţeleg şi din care pot traduce, cu atît mai bine.
a consemnat Marius CHIVU
Foto: wikimedia commons