„Folosesc toată experienţa de viaţă în regie“ – interviu cu regizoarea Geanina HERGHELIGIU

Este din Bucovina. Licențiată în drept și regie de teatru. Istoria ei personală include, pe lîngă pasiunea pentru literatură și teatru, și pledoarii și găsirea de soluții juridice. Poate, de aceea, alegerile și punerile sale în scenă beneficiază de un grad sporit de maturitate și de înțelegere a lumii. Geanina Hergheligiu crede în revitalizarea orașelor prin cultură și mai crede, de asemenea, că edilii ar trebui să aibă în echipă și un regizor de teatru, născut sau „trăit“ în acel oraș. A avut șansa să fie coautor al Strategiei de dezvoltare culturală și creativă a municipiului Suceava 2015-2025 și speră ca ideile pe care le-a avut în timpul acestui proiect să se materializeze. Își dorește să dezvolte un proiect bazat pe articolele Convenției pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (o „binecuvîntată construcție juridică“), în care să implice dramaturgi, regizori, actori, scenografi, coregrafi.

De unde vine pasiunea pentru teatru?

Eu zic că vine dintr-un „dor“. Un dor continuu de iubire, de o variantă ideală a acestei creaturi extraordinare care este omul, dintr-un dor de Dumnezeu, pînă la urmă. Vine din dorința de a trăi plenar, explorînd mai multe „posibilități“ de a mă raporta la viață. Dar, concret, vine și din  efectul pe care îl produceam asupra celorlalți cînd ne jucam „de-a ceva“ și eu îmi asumam total „personajul“, din liniștea pe care o făceau colegii din școală cînd citeam „compunerile“ sau comentariile la română, din momentele intense și din tăcerea acut-atentă a publicului cînd recitam: „Dar prinţul răspunse-ntorcîndu-se: – Taci…“ – interpretarea „Mistrețului cu colți de argint“ de Ștefan Augustin Doinaș, care mi-a adus premii și mare succes cînd eram copil.  Pasiunea pentru teatru vine și din dorința de a accesa „partea invizibilă“, pe care, copil fiind, o surprindeam în diferite ipostaze, în mistica ritualurilor practicate în satul bunicilor (îmi amintesc de bocitoarele care improvizau durerea și plîngeau la comandă, de forța grupurilor de „mascați“).

Și mai vine și din familie: cînd îl auzeam cîntînd pe tatăl meu, care are un mare talent și o voce sonoră, și care atunci cînd cînta părea că se transformă, că își descoperă acea parte lăuntrică.

Cu toate acestea, prima vocație pe care ați urmat-o a fost avocatura. Cît de lungă este calea de la avocat la regizor?

Nu este neapărat o cale, mai degrabă o „expansiune“. Încerc să folosesc toată experiența mea de viață în regie. Iubesc și avocatura, chiar dacă acum este în „stand-by“, mai ales că am întîlnit oameni deosebiți în domeniu. Nu sînt de acord cu limitări de genul: „Dacă faci ceva, renunți la altceva“. În istoria teatrului sînt exemple de oameni care au avut două profesii. E drept că trebuie alternate fiindcă, pentru performanță, trebuie să te dedici. Aveam 36 de ani cînd am hotărît să dau la regie şi am decis că, dacă tot o fac, să dau la cea mai bună şcoală de regie din România, UNATC „I.L. Caragiale“. N-am spus decît familiei că am luat această decizie pentru că mi se părea greu să intru la această secție, unde erau doar zece locuri. Am intrat însă și în felul acesta mi-am reglat și eu niște lucruri cu mine. Am terminat la clasa profesorilor Felix Alexa și Ion Mircioaga, şi spectacolul meu de licenţă, Equus de Peter Shaffer, a fost jucat la Teatrul Nottara, fiind preluat mai apoi în stagiune de Teatrul Odeon.

Primul spectacol, prima confirmare. De ce ați ales tocmai acest text, un text extrem de dificil?

Inițial, pentru partea vizuală fascinantă a spectacolului. Este un text dificil, într-adevăr, și de aceea și atmosfera repetițiilor a fost, uneori, mai tensionată. Am avut însă parte de actori foarte buni. Am decupat textul destul de mult şi l-am pus în scenă din punctul de vedere al personajului matur, al psihiatrului, cel care coboară împreună cu băiatul de 17 ani în lumea Equus și este fundamental modificat de această întîlnire. Este un spectacol despre lupta dintre sentimentul de adorație față de Dumnezeu și dorința ca acesta să devină tangibil, despre primele impulsuri erotice față de o fată. Este un spectacol despre vîrsta „primului păcat“ și trăirile umane asociate acesteia.

Legat de trăiri… care sînt trăirile dvs. cînd citiți, ca regizor, un text?

Așa cum am mai spus și în alte dăți, la începutul drumului construcției unui spectacol, regizorul este „un om singur, cu un text în mînă“. Este o singurătate specială, care marchează „punctul zero“. Relația regizorului cu textul trebuie să fie, în acest „punct zero“, sinceră, profundă și intensă.  Textul trebuie să se suprapună cu o zonă de interes a mea sau să mă surprindă foarte tare. Drept să vă spun, încep să citesc textul și îmi doresc atît de mult ca dramaturgul să mă surprindă. Tocmai de aceea alegerea unui text e intimă și subiectivă. Cînd un text mă inspiră, îmi vin în minte culori, imagini, acorduri. Îmi scriu, pe măsură ce citesc, un minieseu de cuvinte. Textul generează imediat o nevoie de „a întîlni“ dramaturgul și generează o perioadă intensă de documentare. Se creionează un „concept regizoral“, concept care se va dezvolta și se va nuanța  în relația cu echipa. Apoi urmează repetițiile și, cînd începe să „doară“ fericit, știi că ești pe drumul cel bun.

Ați abordat de curînd şi teatrul social, am asistat recent la premiera unui spectacol – iertați-mi entuziasmul – incredibil…

Este vorba despre Copii răi, un spectacol bazat pe textul Mihaelei Michailov, cu care am cîştigat un concurs de proiecte organizat de Teatrul Arte dell’Anima, o minunată iniţiativă a Crinei şi a lui Gabriel Linţă, care au înfiinţat acest elegant teatru de cartier (se află pe strada Făinari nr. 16), un teatru „de buzunar“ (cum frumos numea Matei Vișniec acest tip de teatru). Mihaela Michailov scrie texte rupte din realitate, pe care le pune pe hîrtie ca urmare a unor workshop-uri şi a unei documentări serioase. Cînd i-am scris, mi-a trimis Copii răi în varianta inițială, în fapt un monolog pe care eu l-am „spart“ pentru trei personaje, pentru un plus de dramatism și pentru a putea prezenta punctul de vedere al fiecărui personaj, schimbînd perspectiva. În distribuție sînt trei actori speciali, aleși în urma unui casting: Ana Maria Irimia, Raluca Jugănaru și Alin Potop. Scenografia e semnată de Ruxandra Manolovici. A fost o chimie specială între noi și, de aceea, am și putut lucra susținut. Textul e inspirat de un caz real: o fetiţă a fost pedepsită de profesoară în faţa clasei, iar colegii, luînd exemplul acesteia, au umilit-o și au bătut-o. Personajul fetiței are 11 ani, se află în perioada delicată a preadolescenței, care se manifestă plenar; lumea se dilată și nevoile de identitate și respect sînt uriașe. La această vîrstă, copiii sînt pe tărîmul fragil dintre copilărie și adolescență, corpul lor pare dezvoltat și matur, dar sufletul le este mai degrabă crud. Pornind de la acest caz real, se ajunge la dezbaterea mai multor probleme – subtile şi nuanţate, probleme pe care le observ şi eu. Mă întrebam, bunăoară, de ce în clasa I toţi copiii merg cu dorinţa de a învăţa şi de a explora lumea, dar şcoala ajunge să le plafoneze entuziasmul. Ceva se întîmplă. E o lume a „calificativelor“ și a „reușiților“, a „F.B.-urilor“, o lume în care doar „eroii se văd“, ca în istorie; doar despre eroi învățăm din manuale; or, războaiele nu se puteau cîștiga fără miile de ostași necunoscuți. Tocmai pentru că ridică probleme actuale, m-a atras genul acesta de teatru – „felie de viaţă“.

Aş vrea, şi mă bucur că ați folosit sintagma „felie de viaţă“, să povestiți „o felie“ din viaţa dvs. de zi cu zi, să ne povestiți despre prietenii dvs., refugiile dvs.

„Felia“ mea de viață include, cu siguranță, zilnic, bucuria de a trăi alături de o ființă minunată, băiatul meu de 14 ani, cel mai mare susținător al meu în experiența cu teatrul (un sprijin real, activ, plin de spirit și umor), include gînduri și conversații cu familia mea dragă (părinții, sora mea, rudele mele), care „se apropie și se depărtează“ atît cît trebuie, gînduri sau întîlniri cu prieteni (care îmi reproșează mai mereu, „tandru“, că ne vedem prea rar). Refugiile mele? Sînt multe. Muzeele, filmele, cărțile, spectacolele, gătitul, călătoriile, jogging-ul, viața virtuală… Cred că e important să încerci mereu să revii la încredere, la „centru“, să ai grijă de „sursa“ ta, de „izvorul“ tău și să te dezbari de sentimentele de deznădejde. În lume este atîta bunătate și abundență, iar nouă, pentru fericire, ni se cere în schimb doar… „cît un bob de muștar“.

a consemnat  Stela GIURGEANU