Wonder Woman
● Venus înveşmîntată în blănuri / La Venus à la fourrure (Franţa, 2013), de Roman Polanski.
Cel mai recent film al proaspătului octogenar Roman Polanski, Venus înveşmîntată în blănuri, este ecranizarea unei piese de teatru cu două personaje, aparţinînd dramaturgului american David Ives. Originile teatrale ale spectacolului sînt camuflate încă şi mai puţin decît în filmul precedent al lui Polanski, Carnage (2011), care era adaptat după o piesă cu patru personaje. Acţiunea se desfăşoară în timp real, într-o sală de teatru parizian, printre decorurile rămase de la un spectacol precedent, unde un scriitor care plănuieşte să-şi pună în scenă propria dramatizare după Venus im Pelz, nuvela din 1870 a lui Leopold von Sacher-Masoch, dă probă cu o actriţă pentru rolul dominatrix-ei Vanda. Iniţial, actriţa (Emmanuelle Seigner) face figură de ameţită, iar regizorul-scriitor Thomas (Mathieu Amalric) o tratează de sus, dar în scurt timp devine clar că ea stăpîneşte la perfecţie nu doar rolul Vandei, ci întregul text al dramatizării, care i-a parvenit pe căi oculte laolaltă cu unele informaţii intime despre Thomas. Între două rostiri perfecte ale unor replici din piesă, ea fie îl îmboldeşte pe autor să admită că ceea ce l-a atras la Sacher-Masoch a fost regăsirea propriilor fantezii sexuale masochiste, fie supune la un pic de deconstrucţie feministă atît nuvela lui S.-M. (unde femeia o fi dominînd ea jocurile sexuale, dar asta conform scenariului fantasmatic al unui mascul), cît şi proiectul dramaturgico-regizoral al lui Thomas (un proiect de dominare, implementat înaintea lui de mulţi alţi dramaturgi şi regizori bărbaţi, cu precădere pe seama unor actori-femei). El însuşi un regizor-celebritate, notoriu inclusiv fiindcă a abuzat cîndva de puterea lui pe seama unei minore, Polanski se adresează, gîdilător, unor spectatori conştienţi de faptul că pe ecran evoluează mai tînăra lui sosie (Amalric) împreună cu mai tînăra lui soţie (Seigner) – aceasta din urmă chiar acuzîndu-l, la un moment dat, că nu e destul de sensibil la problematica molestării minorilor. Realizată prin asemenea gîdilături, aproprierea de către Polanski a piesei lui Ives nu conferă însă mai multă substanţă autocritică acestui divertisment teatral ţintit nici foarte „jos“ (doar publicul e aşteptat să rîdă la name-dropping-uri gen Bourdieu şi Derrida), nici foarte „sus“ (doar a fost transferat cu succes de pe „Off-Broadway“ pe Broadway): pe scurt, un divertisment foarte mediu-burghez, cu sprinţăreala, urbanitatea şi superficialitatea aferente. Tot aşa cum se dedă la vino-ncoace kinky fără a risca să agreseze pudori, textul/filmul patinează graţios pe suprafeţele diferitor teme, fără să intre în ele prea adînc; ce face este să opereze o serie de rocade şi de răsturnări sprintene cu nişte binoame tematice suprapuse – stăpîn şi sclav, masculin şi feminin, regizor şi actor, educator şi ignorant, persoană şi personaj, artă şi pornografie.
● Lucy (Franţa, 2014), de Luc Besson.
Lucy a lui Luc Besson e o fantezie SF, clădită pe locul comun potrivit căruia specia noastră nu-şi foloseşte decît un mic procent din capacitatea cerebrală. În urma unui accident implicînd nişte droguri nemaipomenite, implantate cu forţa în abdomenul ei de nişte gangsteri coreeni, o studentă americană (Scarlett Johansson) aflată la Taipei (şi pînă atunci mai preocupată de petreceri decît de studii) ajunge să şi-o folosească în proporţie de sută la sută. În drum spre activarea totală a propriului creier, ea nu numai că trăieşte fantezia performanţei intelectuale realizate fără muncă – devenind capabilă să acceseze instantaneu cunoştinţe şi aptitudini a căror dobîndire ar fi cerut în mod normal efort –, dar capătă un control de supereroină asupra corpului ei şi a corpurilor altora, asupra undelor electrice şi magnetice, în ultimă instanţă asupra spaţiului şi timpului. În termenii lor ca de desen animat pentru copii, aceste reprezentări ale „cerebralităţii“, ca şi ideea despre feminism cu care defilează filmul, nu sînt lipsite de farmec: super-Scarlett este şi o Scarlett post-dorinţă – nu mai are decît amintirea acesteia, iar bărbatul bine (Amr Waked), de profesie poliţist, care i se alătură împotriva gangsterilor coreeni (nu că aceştia i-ar pune vreo problemă), e doar un aide-mémoire pentru ea, nici o şansă pentru el să lege cu ea vreun parteneriat bazat pe egalitate şi interdependenţă. E ilustrativ pentru infantilismul lui Luc Besson că poate fi în acelaşi timp sensibil la farmecul unei eroine perfect autonome, care n-are nici cea mai mică nevoie de vreun bărbat, şi insensibil în ceea ce priveşte stereotiparea rasistă a asiaticilor, la care se dedă senin. Această serie B cu o vedetă A-list – dar şi cu ambiţii de vizionarism – e silly într-un grad despre care este greu de spus cît e de asumat: de pildă, capturarea iniţială a eroinei de către gangsteri e montată în paralel cu imaginile unor antilope de Animal Planet şi ale unor şoricei de desen animat, în interesul unor figuri de stil agresiv-banale; tot aşa, baza „ştiinţifică“ a filmului ne e explicată de la catedră de un personaj profesor (Morgan Freeman), cu maximum de recurs la ilustraţii ajutătoare. Asemenea degete în ochi sînt cu atît mai hilare în contextul unei reverii despre un creier superputernic.