„Vreau să văd!“
● Europa ’51 (Italia, 1952), de Roberto Rossellini.
Filmul lui Roberto Rossellini din 1952 pune în scenă o căutare intimă fundamentală, din genul acelora care angajează străfundurile ființei, dar titlul său lărgește dramatic perspectiva. Într-adevăr, Europa ’51 posedă rezonanța grea a bilanțului, a imaginii de ansamblu, a privirii care sintetizează. Se pune astfel în mișcare o tensiune subtilă între adîncimile existențiale ale acestui parcurs profund personal, care o va purta pe Ingrid Bergman dinspre opulență înspre periferiile populare, și sensul ei secund, care în ochii lui Rossellini deține implicații mai generale. Experiența burghezei jucate de Bergman e ca o reumanizare pe invers: personajul trebuie să piardă toate parîmele unei foste vieți – de la copilul mort la căsnicia distrusă – pentru a putea dibui o nouă bucurie a trăirii. Însă secvența din urmă, cu silueta actriței lucind stins în spatele unor ferestre cu zăbrele, închisă undeva la etaj, în timp ce jos, în curte, familia sa resemnată se îndepărtează, e cel puțin contradictoriu în decalajul pe care-l operează între un imaginar aproape medieval – sfînta schingiuită pentru convingerile sale – și o falsă speranță la care obligă happy end-ul. Femeia s-ar putea să fi acces la un adevăr deplin, dar asta o înstrăinează pe vecie de lumea mercantilă a muritorilor.
Măiestria lui Rossellini atinge un fel de fierbințeală extatică în Europa ’51. Chiar așa: cine ar mai putea pretinde, astăzi, să aducă laolaltă, între marginile aceluiași cadru, o poveste apăsat ideologică despre lupta de clasă și o rezolvare de ordin aproape epifanic, aptă să prezerve senzualitatea lucrăturii filmice și să-i deschidă morala spre orizonturi îndepărtate? Dacă filmul impresionează în continuare, faptul e datorat, întîi de toate, tonului său măsurat, care știe să se mențină la egală distanță de tentația militantismului dur – factorul principal al îmbătrînirii rapide a multor capodopere circumstanțiale – și de absolutul artei pentru artă, confecționînd materie sensibilă din lozinci și alți Dumnezei. În epoca noastră, care mai pîlpîie politic ici și colo, în amintirea unor vremuri palpitante (Mai ’68 etc.) cărora nu le poate imita decît suprafața, Europa ’51 e un film grăitor în ocolul său metafizic. Schimbările de caracter cu care valsează povestea nu vin pe calea unor cuvinte de ordine evocate răstit, ci se dizolvă în lumina ca de veioză a mizanscenei: e de văzut, în sensul ăsta, tranziția protagonistei de la statutul de amfitrioană înțolită cu rochii sclipitoare la acela al unei figuri pierdute în peisajul anonimilor, care coboară din autobuz în urma unor muncitori din fabrică.
Secretul acestui supliment de sens la care ne face părtași Rossellini e cu atît mai izbitor cu cît înțelegem că el se cuibărește în detalii de construcție cinematografică: există un dozaj grozav al distanțelor și al duratelor – revelația avută de Bergman se traduce, vizual, prin trecerea sa dinspre gros-plan-ul suferind înspre cadrul de ansamblu care o integrează organic în comunitate –, iar descoperirea acelui palton răpciugos care a înlocuit haina de blană acționează ca o mică descărcare electrică pe pînza delicată a filmului. De fapt, dibăcia lui Rossellini de a unge cu sens angrenajele unei ficțiuni care amenința să troncăne de-atîta prozaism nu e nicicînd mai evidentă decît în această superbă secvență cu Bergman reîntoarsă din uzină, cînd decide să nu dea curs invitației la teatru a apropiaților, ci se refugiază într-o biserică goală, apoi dă peste o tînără bolnavă care se prostituează, o conduce acasă și rămîne la capul ei. Găsim aici tușe dintr-o întreagă tradiție epică revoluționară, care-l amintesc pe Brecht și-l anticipează pe Pasolini, cu dragostea lor pentru pestiferați și tîrfe. O societate invizibilă este astfel chemată la lumină, dezvăluită de privirea la început miloasă, apoi emancipatoare a acestei femei care dă piept cu tristețea și nedreptatea din lume.
Europa ’51 ne privește, sub raport politic, în mai multe feluri. Remarcabilă e tocmai conștientizarea acestui impas inegalitar, venită din partea unui artist-fanion al burgheziei fine (cu Călătorie în Italia, următorul său film, Rossellini va prefigura dramele de cuplu antonioniene), care trece la fapte fără să-și uite vreodată armătura liberal-moderată. Îmi place mai ales scena cînd, în chip de consolare, un prieten excedat îi spune unei Bergman îndoliate: „Dacă chiar trebuie să învinuiești pe cineva, învinuiește această societate postbelică!“. În fond, Europa ’51 e un film rupt între trauma catastrofei abia încheiate, care va bîntui în chip decisiv aceste filme de Rossellini, transformîndu-l în creatorul chintesențial al tranziției spre maturitatea cinema-ului găurit de sens și de dialog, și consumerismul trîmbițat de dragul unei lumi mai înstărite. Căci filmul poate fi văzut, într-o lectură ușor cinică, drept comentariu ironic-mirat la adresa acestor oameni ai puterii care decid, într-un moment al istoriei, să ia parte la cîte-un safari în cartierele săracilor, acolo unde cadrul e mai viu – priviți copiii care se bulucesc la aparat în încăperile săracilor – și mai fotogenic. Așa cum Stromboli avea să prevadă transformarea caselor pescărești din sudul Italiei în kitsch turistic pentru occidentali dornici de „autentic“, Europa ’51 expune instinctul, lăudabil sub forma binevoitoare, chestionabil în fondul voyeurist, de a-i vizita pe săraci, care va ajunge să fie cunoscut drept poverty porn. În 2008, un film foarte interesant numit Je veux voir o arăta pe Catherine Deneuve descoperind ravagiile războiului libanez. Însă acest „Vreau să văd!“ afirmat cu timiditate de un star chemat printre muritori cu fața ridată e deja inclus pe de-a-ntregul, pătrunzător, în filmul lui Rossellini.
Europa ’51 va rula în cadrul unei retrospective organizate de „Arhiva activă“.
Victor Morozov este critic de film.