Vraja mării

● Os de pește (Bulgaria-România, 2021), de Dragomir Sholev.

Chiar fără a fi expert în filmele bulgărești recente, e greu să confunzi Os de pește al lui Dragomir Sholev cu altceva. Căci în ultimii ani s-au perindat, pe la festivalurile mari și mici, destule titluri care îmbină comentariul social deturnat cu satira spirituală, totul împachetat într-un ambalaj pe care scrie, cu litere șterse ce amintesc obligatoriu de epoca comunistă, „Krapets” sau „Stara Planina”... În filme precum Posoki (Stephan Komandarev, 2017) sau Gloria (Kristina Grozeva, Petar Valchanov, 2017), întreaga societate din Bulgaria părea să se facă vinovată de niște tare pe cît de grave, pe-atît de universale și de accesibile: corupție instituțională, corupție morală și alte șopîrle aluzive, numai bune de îngrămădit sub umbrela „balcanismului” care vinde în continuare prin Occident. Puține guri de ventilație în aceste filme iuți cu denunțul la întîmplare și indignate din oficiu, care nu realizează că se complac într-o viziune găurită de efecte pur retorice despre diferențele dintre „ei”, figurile înapoiate, dar pitorești de pe ecran, și „noi”, cei aflați în spatele camerei, care putem să ne revoltăm de la adăpost, cu conștiința împăcată.

De fapt, tentația aceasta către o privire superioară, care sfîrșește prin a nu descoperi nimic altceva decît propria suficiență – oare există reflex scenaristic mai stătut și mai încăpățînat să revină iar și iar prin filmele „balcaniste” decît personajul polițistului degrabă șantajabil? –, merge mînă în mînă cu o formă care vrea cu tot dinadinsul să nu treacă neobservată nici măcar de ochii celor mai distrați spectatori. De ce deranjează această formă? Întîi, pentru că devarsă asupra noastră încărcătura agabaritică a unei maniere excesive, care transformă filmul într-o ființă lipsită de suplețe. Apoi, pentru că participă la un curent tot mai nechestionat astăzi, care echivalează lentoarea cu inteligența și profunzimea – dar tocmai această concluzie fără acoperire denotă paranoia cinema-ului în fața noilor formate ale imaginii, mai agile și mai percutante, care i-au luat fața în bătaia vremurilor alerte pe care le trăim. Cinema-ul, atunci, ar fi tot ce nu e imaginea de pe Net sau cea pierdută prin fluxuri mediatice: gîndire, recul, durată. Necazul e că, tot mai des astăzi, aceste cuvinte de ordine rămîn la statutul unor cochilii goale, al unor pretenții care transformă filmul într-o fortăreață asediată – și tocmai această închidere în sine atrage o adîncă inaderență față de prezent (Os de pește a obținut finanțare de la CNC chiar din 2016!), tradusă în noblețea unui regat decăzut.

Această încredere în mersul imuabil al mașinăriei cinema-ului, cu circuitul său clasic concepție-finanțare-realizare, nu face decît să elimine tensiunea urgenței din țesutul unor „filme de autor” care se trezesc cu partea autorului tot mai gonflată și cu partea filmului tot mai statică. Fiindcă mașinăria s-a gripat, iar astăzi e foarte posibil să vedem cum, uneori, realizarea are loc, măcar parțial, înaintea finanțării, iar concepția se dezvoltă pas cu pas, fără ca destinația să fie cunoscută. Os de pește e un film din lumea de ieri: însăși tonalitatea sa monocordă, cu cadre molatice și dialoguri frumos șlefuite, îl recomandă ca pe un proiect decuplat de la mizele zilei. Tristețea e că vanitatea pe care o pune în scenă – aceea de a construi un univers perfect coerent, care să răspundă unei formule stabile – e, în fond, vanitatea unui întreg raion de cinema și că plictiseala în care eșuează a devenit o priveliște mult prea familiară spectatorului interesat de avatarurile filmului de artă contemporan.

De altfel, primele cadre ale filmului, cu doi oameni trecuți prin viață care privesc, goi pușcă, spre mare, în vreme ce o furtună urîtă se profilează pe cerul apocaliptic, anunță culoarea: o căutare tot mai disperată a cadrului care să „facă” eveniment, ce culminează cu aceste scene ridicole în care doi ucenici abandonați propriei sorți efectuează disecția unui delfin și își varsă propriile mațe prin împrejurimi. Dar dacă aleg să mă refer abia acum la începutul filmului, e pentru că acolo găsim, expusă în cel mai străveziu mod cu putință, cheia de interpretare a întregii realizări: Sholev alege să plaseze camera în locul așa-zisului animal eșuat pe plajă, în timp ce niște indivizi dintr-un camping vecin se chinuie să-l tragă pe nisip. Efectul obținut vrea, bineînțeles, ca însuși cadrul să se vadă astfel tractat, iar noi odată cu el. La un moment dat, unul din cei prezenți aruncă spre delfinul-imagine: „Greu mai ești, frate!”. Semn că Os de pește își cunoaște prea bine statutul de creatură audiovizuală care eșuează pe un banc răvășit de furtuna actualității, prea amorțită pentru a mai răspunde stimulilor unei arte de la care încă se așteaptă atîtea.

Os de pește rulează în cinematografe începînd cu 25 martie.

Victor Morozov este critic de film.