Volte
● Decision to Leave / Heojil Kyolshim (Coreea de Sud, 2022), de Park Chan-wook.
Decision to Leave este fără îndoială opera unui mare artizan care știe ce face. A merge pe mîna lui garantează o experiență de vizionare jubilatorie, în care gustul pentru mizanscenă – acel mic deliciu pe care îl poate provoca o tranziție poznașă între două cadre, de pildă – se vede reafirmat cu o voluptate aproape vetustă. Ca orice pariu care se respectă, Decision to Leave nu e lipsit de riscuri: riscul de a spune prea mult (dar nu asta presupune, oare, melodrama?), riscul de a lega prea strîns firele rebele ale narațiunii (dar nu ține el de forța viziunii lui Park Chan-wook?) sau, dimpotrivă, riscul de a le scăpa complet de sub control (dar ce altceva își mai poate permite cinema-ul în epoca actuală a pulverizării audiovizuale?). Alergînd nebunește pe urmele vertijului – Vertigo, cu spirala sa infernală, e referința care plutește acum peste cineast –, sărind dintr-o voltă emoțională în alta, Decision to Leave e exces în stare pură și definiție de manual a măiestriei de a pune în scenă. A-l vedea ne face bine, pentru că ne restituie, dintr-un punct trecut-viitor, evidența suverană a gestului creator.
Alături de EO, regizat de maestrul polonez Jerzy Skolimowski, filmul e cea mai intensă și caleidoscopică experiență a Cannes-ului din 2022, și o mostră de cinema care rămîne entertaining de la un capăt la altul. La fel ca EO, filmul lui Park e nefiresc de complicat: îi trebuie nu știu cîte volute acrobatice pentru a ajunge la un gînd concluziv ghicibil din prima. Și, tot ca în filmul polonezului, el pornește la drum cu o formă clasică – filmul noir în care anchetatorul se îndrăgostește de suspecta principală –, pentru a o aduce pînă la urmă într-un stadiu de nerecunoscut, dată cu capul de toți pereții și trecută prin filtrul deformant al noilor imagini. Care, se știe, nu iartă: Decision to Leave este un film al gadget-urilor de ultimă oră, de la telefoane la ceasuri inteligente, dotate cu aplicații tot mai extravagante. Într-o secvență perfect ilustrativă, Park formează o supraimpresiune între chipul anchetatorului în gros-plan și iconița care marchează scrierea unui nou mesaj în chat. Raportul dintre societatea sud-coreeană și outsider (suspecta e o misterioasă frumusețe din China) se vede astfel prelucrat pe cale digitală: nu doar un mod de a comunica mai ușor, ci o transformare bulversantă a procesului global de a concepe o investigație, în măsura în care memo-urile vocale, SMS-ul și diversele aplicații de tracking ajung rînd pe rînd să oculteze dovezi și să incrimineze făptași, într-o mutație de proporții.
De fapt, Decision to Leave aparține unei direcții mai largi de cinema, în care trecerea de la o civilizație a scrisului la una a imaginii se vede chestionată cu interes și aprehensiune. Aceasta e ancheta mai largă a filmului: departe de a se izola paseist, Park ne oferă aici o intuiție magistrală despre instabilitatea fundamentală a genurilor, menite să bubuie sub impactul singular al telefonului. Acest cineast al marilor eforturi formale puse în slujba celor mai triviale afecte – o tragicomedie postmodernă în care o sosieră de soia în formă de pește capătă luciri stranii – nici nu putea cere mai mult de la contemporani: filmele sale sînt ultimele spasmuri ale unei arte mărețe, în priză cu o actualitate ce trebuie luată obligatoriu cu un grăunte de sare și cu mult haz.
Există în film o generozitate într-ale prostului gust deloc specifică filmelor cuminți și educate, la mare trecere azi. Cum ar veni, orice declamație megalomană – de exemplu: „Te iubesc!“ –, odată luată în primire de noua tehnică vulgară și rece, cîștigă o nuanță de autoironie care previne scleroza. Astea fiind spuse, Decision to Leave nu e un film care să se înmoaie în fața marilor trăiri – din contra, le caută cu tot dinadinsul, mînat de o credință blîndă în persistența lucrurilor imuabile și universale: bunăoară, dorința pentru celălalt, cu tot ce implică ea – de la exotism la pierzanie. Meritul lui Park este acela de a oferi deopotrivă un film cinetic al brizbizurilor cu atît mai molipsitoare cu cît nu servesc la nimic altceva decît la a procura mici doze de plăcere „estetică“ – și o pildă despre esența concentrată a umanității. În egală măsură de fabricat și de liber, filmul – o călătorie conținută între două generice – capătă proporții epice: nu în planul exterior al geografiei, ci prin turbionul sufletesc pe care îl stîrnește în periplul său imanent, făcînd ca toate semnele derizorii ale prezentului să participe la această dramă expansivă a emoției. Dornic să arunce în aer orice cauzalitate rațională în favoarea coincidenței, Decision to Leave se avîntă cu capul înainte în miezul unei logici abstracte, dispuse să sacrifice totul de dragul unei elevări amețitoare pe piscurile intensității.
Decision to Leave rulează în cinematografe.
Victor Morozov este critic de film.