Visul, visătorul

● Les misérables / Mizerabilii (Marea Britanie, 2012), de Tom Hooper.

Steagul Franței plutind sub apele învolburate ale mării și scăldat de razele tremurînde ale soarelui în semiobscuritate ne dă de veste, în sunet imperial de tobe, că, la 26 de ani de la Revoluția franceză, istoria se pregătește să renască. Apoi camera tîșnește din valuri pentru a ne purta în fața caznelor unor ocnași, iată preludiul celei mai recente versiuni pentru ecran a faimoasei opere a lui Victor Hugo Les misérables. Versiunea lui Tom Hooper este un musical, adaptare a libretului compus de Claude-Michel Schönberg, Alain Boubil și Herbert Kretzmer. Conceptual, britanicul a optat pentru o dimensiune asumat teatrală, cu o scenografie grandioasă, costume expresive (Paco Delgado) și o gîndire vizuală complexă, cu lungi planuri-secvență elaborate și dinamice, în care liniile de fugă glisează permanent (mai ales în scenele baricadelor sau ale mizerei panorame a suburbiei pariziene). Este o expansiune a spațiului căreia lentilele grandangulare ale lui Danny Cohen îi dau profunzime și substanță, pictînd lumină, umbre și unghiuri largi pe ecranul lat. De cîteva ori camera se lansează în spațiu, pentru un bird’s eye care urcă la cer dimensiunea umană a acestei povești despre lupta pentru progres, demnitate și egalitate a celor mai puțin iubiți pămînteni.

Un context vizual ca o carcasă feeric-barocă pentru dimensiunea intimistă, tonal-shakespeariană dată în special de personajul lui Hugh Jackman (poate în cel mai bun rol al său, cîștigător al unui Glob de Aur) și de confruntarea cu cel care îl hăituiește obsesiv, comisarul Javert (Russell Crowe într-un bun contremploi). Ca Jean Valjean, Hugh Jackman pare un Rege Lear fără țară, fără crez și fără putere în fața acestui demon al sorții sale mizere pe care o simbolizează ubicuul Javert. Asta pînă în momentul în care, simțindu-se vinovat pentru moartea prostituatei Fantine (Anne Hathaway), o ia în îngrijire pe Cosette (Amanda Seyfried) de la doi hangii venali și abuzivi (interpretați în cheie burlescă de Sacha Baron Cohen și Helena Bonham Carter). Pentru Valjean, Cosette este o șansă de apropiere de un Dumnezeu pe care, spre deosebire de sfinții închisorilor noastre, nu îl caută în ocnă, ci în libertate. Who am I, aria lui Jean Valjean și leitmotiv al filmului, este acel sonet de rezonanță shakespeariană despre rătăcirea între meandrele unui destin detestabil (I've become a dog on the run / Have I fallen so far and is the hour so late, / That nothing remains but the cry of my hate?).

Asemănarea cu Shakespeare vine puțin și din felul în care regizorul a gîndit mizanscena, ca pe o tablă de joc cu marionete în care eroii săi îmbină ludicul, lupta, iubirea și poezia. Zilele acestea a putut fi vizionat online filmul repetițiilor unui spectacol de poveste, Furtuna de Liviu Ciulei, montat la Bulandra în 1979. Ciulei observa că dramaturgul coordonează spațiul acestei piese cum vrea el, prin Prospero, cel care are o mare putere de a ordona limitele, cel care redă forța artei în cadrul celor două „coperți” construite de autor în spațiul insulei. În Les misérables. coperțile sînt sufletele nude ale eroilor, pe care Tom Hooper pictează ca pe tot atîtea pînze sau cărora le dedică tot atîtea cîntece. Toți actorii au cîntat live pe platourile de filmare (da, inclusiv Russell Crowe și micul Gavroche). Eddie Redmayne este un Marius charismatic și idealist, a cărui tristețe brăzdată de lacrimi din aria Empty chairs at empty tables ar fi sunat melodramatic la un actor mediu. O surpriză este englezoaica Samantha Barks în rolul tragicei Éponine, îndrăgostită fără speranță („Every word that he says is a dagger in me”).

După ce s-a tras cortina, pe retină îți rămîne mult timp privirea de căprioară rănită a Fantinei și în auz aria sa I dreamed a dream, interpretată în fața unei camere fixe cu o fervoare emoțională care i-a adus actriței Anne Hathaway un Oscar pentru rol secundar. Tunsă chilug, Fantine visează (Then I was young and unafraid / And dreams were made and used and wasted / There was no ransom to be paid / No song unsung, no wine untasted). Ca și în basmul micii sirene, îndrăgostită de un prinț pentru care își sacrifică nemurirea și pentru care calcă pe pămînt ca pe cioburi, visătoarea este visul ei. În lumea celor mai umili, în lumea suboamenilor (sau oameni din subteran, cum spunea sarcastic despre sine Dostoievski), adevărul revoltător de banal este că cel mai prețios lucru sînt visele. El însuși un visător, Tom Hooper dă tuturor personajelor sale o aură, un nimb, o strălucire ca acele zîne, spirite și vrăjitori din filmul lui Sam Raimi Oz the great and powerful, care zburau în baloane de săpun de dimensiunea lor, invizibile pentru ochiul uman.

Recompensat cu mai multe premii Oscar, BAFTA și Globuri de Aur și cu un succes de public notabil, Les misérables a reabilitat un gen cinematografic oarecum desuet la momentul premierei sale (2012), deschizînd chiar o modă, căci avea să fie urmat de un alt musical încîntător, La La Land de Damien Chazelle. 

Filmul este difuzat de Netflix începînd din această lună.