Vînătoarea de urşi

● Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor (România, 2017), de Emanuel Pârvu. 

Într-un an nu tocmai generos cu debuturile în lungmetraj demne de reținut (dacă considerăm Soldații Ivanei Mladenovici ca aparținînd lui 2018), Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor temperează dezamăgirea. Filmul regizat de Emanuel Pârvu (care poate fi văzut jucînd în Aniversarea lui Dan Chișu) observă cu subtilitate lupta chinuitoare a unui sătean pentru a-și păstra demnitatea.

Bucolismul aparent din Meda… amintește inevitabil de universul rural explorat de Mircea Daneliuc, în special în Vînătoarea de vulpi. În filmul lui Daneliuc (adaptare după volumul Niște țărani, scris de Dinu Săraru), săteanul Năiță se împotrivește colectivizării, optînd pentru un mod de viață incompatibil cu noua realitate a timpului și angrenînd în drama sa întreaga comunitate rurală. Analogic, Doru (Șerban Pavlu, premiu pentru interpretare la Festivalul de la Sarajevo) este un Năiță al vremurilor noastre: după ce îi moare soția, Doru se trezește obligat să o trimită pe Meda, fata avută în grijă de familia sa, înapoi la orfelinat. Ca să o păstreze pe Meda, bărbatul trebuie să înnoiască toată documentația aferentă. Or, procesul e costisitor, iar Doru – tăietor de lemne și agricultor aflat într-o situație precară – are nevoie să facă rapid rost de bani.

Pentru un subiect condiționat de un anumit deadline (Doru are mai puțin de o săptămînă pentru a obține certificatul necesar păstrării Medei), filmul evită consecvent să accelereze ritmul. Fără să adere la radicalismul estetic al celor mai cunoscute filme ale Noului Val autohton, Meda… împărtășește totuși ceva din tonalitatea lor: aceeași lentoare, aceeași stilistică observațională, același plot nu foarte închegat, care îl urmărește pe Doru bătînd din poartă în poartă spre a obține o sumă oarecare. Cu bună știință, Emanuel Pârvu dedramatizează radical faptele arătate: Doru încasează lovitură peste lovitură cu un stoicism încăpățînat – nu doar că i-a murit soția, dar nimeni nu prea mai dă doi bani pe el, pare mai mult sau mai puțin ostracizat de comunitate (precum Iacob, din filmul omonim al aceluiași Daneliuc).

Problema cu care este confruntat Doru e una de ordin moral: singurul colac de salvare îl reprezintă o acțiune de braconaj, o vînătoare de urși. Foarte discret, filmul se coagulează în jurul acestei dileme ontologice, de tip ori-ori: ori se compromite moral, ori o pierde pe Meda.

Paralel cu drama lui Doru, Emanuel Pârvu desfășoară firul dramei unei comunități de țărani unde supraviețuirea e o variantă a lui care-pe-care. Blocați între noile reglementări ce normează drastic cantitatea de lemn de tăiat și inexistența unor alte surse de venit în afara agriculturii și a braconajului, țăranii aparțin unui spațiu fără ieșire. Pârvu are ureche fină pentru conflictele care nu o dată depășesc eventualele stări latente: dat fiind că filmul fierbe la foc mic, scenariul este cel care expune, prin schimburi de replici acide, mizerabilismul unei lumi întoarse împotriva ei înseși. Rezultatul subliniază elocvent o mentalitate colectivă tarată, aflată în buza nihilismului, în care omul este hăituit din toate părțile.

Mai puțin proaspătă este imaginea raporturilor de putere existente în microuniversul sătesc, tratate stereotipic: un spațiu care oscilează între mica înțelegere (eternul polițist dispus să șteargă totul cu buretele în favoarea făptașului) și fala exagerată pe motiv de respectare a regulilor (Doru vrea să vîndă niște vaci care nu au ajuns la maturitate; momentul în care sugerează personalului însărcinat cu controlul bovinelor să închidă ochii „și de data asta“ este întîmpinat cu o criză de nervi disproporționată).

Deși filmul pare nehotărît în privința firului narativ de adoptat – cel, subdezvoltat, al unei comunități care încearcă să intre în pas cu vremea sau cel al omului taxat de soartă –, amestecul final este îndeajuns de organic. Mă întreb dacă Emanuel Pârvu a văzut Rester vertical, al francezului Alain Guiraudie: în orice caz, Meda… împrumută ceva din demersurile zbuciumate ale personajului strîmtorat financiar din filmul francez, precum și constatarea nu chiar luminoasă că omul e mai întîi valorizat în funcție de pămînt, iar abia apoi de intenții. Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor nu este filmul care să aducă un suflu nou în cinematografia românească, dar este cu siguranță un debut promițător.

Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor va rula în cinematografele din România începînd cu 24 noiembrie.