Vînare de vînt

● Rolling Thunder Revue: A Bob Dylan story by Martin Scorsese (SUA, 2019), de Martin Scorsese, difuzat de Netflix. 

„Șamanul a pus ochii pe vioară“, cînta Bob Dylan, el însuși un șaman al timpurilor noi, în timpul Rolling Thunder Revue, numele unui turneu surprinzător pe care ultimul trubadur modern l-a întreprins între octombrie 1975 și mai 1976, într-o perioadă foarte tulbure a Americii, marcată de șomaj, conflicte și crize perpetue. Dylan este subiectul unui documentar-eveniment produs de Netflix cu filmări abandonate de decenii bune, restaurate şi incluse în această producţie, pe care marele Martin Scorsese o descrie ca „parţial documentar, parţial film-concert, parţial vis febril“. O declarație ce redă fidel structura captivantă și fluidă, de vis spontan, a unui manifest deopotrivă artistic, politic și social al deceniului 7 (deci ulterior perioadei de emergență a lui Dylan, deceniul 6, cînd a fost portavocea „copiilor revoluției“).

Scorsese preferă să treacă prin filtrul propriei sensibilități istoria unui turneu de legendă pe care Dylan l-a gîndit ca o caravană în stilul commedia dell’ arte, în care muzica, poezia, artele și filozofia au compus un întreg cuceritor și provocator, căci playlist-ul, invitații și regia artistică se schimbau permanent (cum s-ar spune astăzi, Rolling Thunder Revue era un performance total, un happening avant la lettre). Alături de el au urcat pe scenă mari artiști ai vremi, versatili și originali, ca Joan Baez (fosta sa iubită și coechipiera de scenă preferată – „cu Joan aș putea cînta și în somn“, recunoaște muzicianul), Patti Smith, Bob Neuwirth sau Joni Mitchell. Lumea stătea zile în șir la coadă pentru a-l vedea pe viu, contra unei sume modice, pe cel în care președinți progresiști ca Jimmy Carter găseau o sursă de inspirație și îi mulțumeau public pentru felul în care captează spiritul Americii („America să fie visul care era înainte“, aspiră Dylan). Artist profund angajat, Mr. Tambourine Man a avut nebunia să invite membrii unei rezervații de indieni, pe care îi lăsa să improvizeze pe scenă sunete inspirate de tunet sau fulger, sau pe boxerul de culoare Rubin „Hurricane“ Carter, căruia îi dedică un cîntec și căruia îi ia public apărarea în fața acuzațiilor agresive și nedrepte de crimă. „Viața înseamnă să te inventezi“, spune artistul al cărui magnetism scenic subjuga mulțimile și care le-a oferit colaboratorilor „libertatea de a deveni versiunea lor extremă“, cum mărturisește unul dintre ei.

Filmul nu respectă canoanele clasice ale documentarelor tip portret, puținele comentarii ale lui Dylan cel de acum sînt doar fundalul pe care sînt prinse, ca pe o pînză de un modernism abstract, pictograme ale spiritului unic al acelui turneu și implicit ale spiritului epocii. Într-un cuceritor mix postmodernist, Scorsese respectă structura de scenetă de carnaval cu personaje, care iau chipul unor arhetipuri: Poetul (Allen Ginsberg), Poetesa punk (Patti Smith), Scriitorul (Sam Shepard), Cîntăreața (Joan Baez), Femeia cu săbii (strania violonistă Scarlet Rivera, iubita lui Gene Simmons de la Kiss) sau Regizorul Stefan van Dorp (cel care se pretinde în mod derutant autorul acestui documentar). Centrul este, desigur, omul viu, charismatic, în perpetuă mișcare și efervescență creativă Dylan, cel care folosește pe scenă diverse măști, afirmând nonșalant că „atunci cînd cineva poartă o mască, îți va spune totdeauna adevărul“. O parte importantă a filmului lasă să curgă pe ecran filmări brute din concert sau din culisele show-ului, cu Dylan filmat foarte de aproape, surprins în special din profil, cu fața vopsită în alb, hipnoticii ochi albaștri conturați cu dermatograf și faimoasa lui pălărie cu flori. Erau vremuri în care, în mod foarte firesc, Bob nu ezită să conducă atunci cînd este nevoie, cînd marele poet beatnik Allen Ginsberg acceptă să fie băiat bun la toate al turneului, între momente de dans frenetic sau un recital hieratic de poezie alături de Dylan la mormîntul lui Jack Kerouac. Iar foarte tînăra la acea vreme Sharon Stone, care știa deja că va deveni o actriță celebră, se alătură turneului pentru a se ocupa de costumele performerilor.

Turneul a fost un eșec din punct de vedere financiar, fiind preferate sălile mici în locul unor stadioane, însă a fost, cum spune protagonistul la final, „o aventură (…), căci mă aflu mereu în căutarea Sfîntului Graal“. Filmul lui Scorsese recreează sinergic nivelul la care versurile primului muzician distins cu Nobel pentru literatură complementează muzica într-un tot magic, într-un act scenic complex și eclectic care celebrează poezia cotidianului în același timp cu revolta chiar din interiorul sistemului (fie el politic, ideologic sau economic), sau din interiorul propriilor iluzii. Premiul, contestat de foarte mulți, este însă relevant tocmai în dimensiunea sa de recunoaștere a impactului unui artist care, prin simbioza perfect consonantă cuvînt-sunet-gest-atitudine-reflecție, a demonstrat în mod real forța cuvîntului care zidește.

După Rolling Thunder Revue a rămas doar „cenușa“, însă avînd privilegiul de a bate la poarta raiului (cîntecul iconic care încheie filmul) alături de Dylan, „poți să își croiești eternitatea după chipul și asemănarea ta“, cum spune la final unul dintre participanții la acest demers artistic unic. Sau cum spunea Aldous Huxley, condeiul care a influențat una dintre cele mai importante perioade culturale ale umanității, Woodstock și anii revoluției ’68: chiar și un banal cactus poate fi „un facilitator pentru deschiderea porților percepției, care sînt legate de iad și de rai sau în care se găsesc raiul și iadul“. Într-un cuvînt, ființarea.