Viață de cartier

● L’Îlot / Insula (Elveția, 2022), de Tizian Büchi.

În lungmetrajul de debut al lui Tizian Büchi există o amenințare nevăzută și mai multe perechi de ochi însărcinate cu identificarea ei. Cele mai importante dintre ele le aparțin paznicilor – doi emigranți sosiți din Angola, respectiv Irak – care patrulează zi și noapte prin cartier, protejîndu-i pe localnici de nu se știe ce. Lor li se adaugă ochii neobosiți ai bătrînilor zonei, care inspectează de la balcon – la un moment dat, cineva îi numește în glumă „camere portabile” – orice mișcare, fie ea suspectă sau nu. Între ele, filmul țese un joc de priviri care îl așază pe Büchi undeva între Alfred Hitchcock și Otar Iosseliani: viața liniștitului cartier din Geneva devine, sub îndrumarea sa, încărcată cu o presiune apăsătoare, dezmințită la tot pasul de personajele sale solare, aproape bufone.

L’Îlot face parte din acea categorie de documentare contemporane care își permit unele libertăți cu formatul: nu are prea multe complexe în a se afișa deopotrivă ca fabricat de împrejurările realității și de mîna regizorală mereu gata să intervină atunci cînd materialul-sursă nu e suficient de satisfăcător. Ar trebui oare ca această decizie să descalifice filmul de la pretenția unei mărturii solide despre prezent? Nu neapărat: în cele mai bune momente ale sale, amestecul contradictoriu se dovedește capabil să adîncească misterul nopții, transformînd mica geografie pusă sub lupă într-un potențial pretext de coșmaruri. Nu întotdeauna filmul este la fel de inspirat: finalul – care dezvăluie oblic motivul acestei mici desfășurări de trupe – pășește parcă prea apăsat pe terenul ficțiunii, zgîlțîind cam tare echilibrul fragil, de tip „nici-nici”, pe care se bazează succesul formulei. 

În rest, introducînd o doză de manevră explicită în interiorul unei structuri documentare stricte, L’Îlot profită din plin de pe urma acestei seducătoare incertitudini: între personaje de hîrtie și cetățeni în carne și oase, subiecții lui Büchi se pot da în spectacol, păstrînd totuși un dram de jenă, un reminder că se află în prezența unei camere de filmat, ceea ce schimbă totul. Între un joc actoricesc necalibrat și un „fii tu însuți” niciodată dus pînă la capăt, filmul descoperă un teritoriu gri, al figurilor care își caută un loc ezitant pe harta cinematografului.

Interesant e că, în decurs de numai cîteva luni ale lui 2022, au apărut două documentare care, formal și tematic, păreau să se adape din aceeași oază a umflării și dezumflării ludice a suspansului. L’Îlot și Gigi la Legge (Alessandro Comodin) au în comun același interes pentru protagoniști ticăiți și tacticoși confruntați cu misterul impenetrabil al lumii: urmărind personaje menite să asigure paza și protecția unor zone în care, de bună seamă, nu se petrece nimic, aceste filme deschid traiectoria unui absurd beckettian. Prinse în avalanșa unor timpuri bezmetice, care adesea nasc filme senzaționaliste, cele două mostre de cinema la foc scăzut oferă contraplanul unei actualități fierbinți, căreia îi preferă siesta, pauza de masă, plimbările liniștite la ceas de seară – fără a exclude, totuși, posibilitatea unui eveniment cu majusculă.

Timpul lui L’Îlot e unul al suspensiei: zi după zi, Ammar – tînărul irakian nou venit pe post – se lovește de inutilitatea propriului job, ca și de lipsa de răspunsuri și temeiuri a acțiunilor (securizare a unui pîrîu, patrulare pe străzi pustii) pe care primește ordin să le facă. În timp, pînă și acest novice ajunge însă să accepte noua stare de fapt, dîndu-se pe brazdă înspre o atitudine stoică, ce nu pune întrebări. Frumusețea filmului constă astfel în capacitatea sa de a ne arunca în mijlocul unei enigme cu iz de pericol – Büchi anunță repede culoarea intervievînd o serie de puști din cartier, care descriu locul ca fiind agitat –, doar pentru a lăsa lucrurile să se dilueze în firescul cotidianului. Rezultă un film care acceptă să se abandoneze în voia unei dezorientări, apt să ia forma unui portret al comunității – emigranți de pe întreg mapamondul își discută cu calm experiențele de viață – care e cu atît mai actual cu cît se dovedește mai universal în mizele sale. În lumina blîndă a serii, filmul cîștigă atunci în imediatețe, pe urmele unei celebrări a momentului care face uitată paranoia extremistă, de dragul unei diversități deloc generice, la care cu toții sîntem chemați să luăm parte.

L’Îlot va fi proiectat la TIFF pe 15 și 16 iunie.

Victor Morozov este critic de film.